Să revizuim limba română, coane Fănică... Curat să revizuim!

Nu aveam în plan să mai pedalez pe buclucașa locuțiune adverbială ”de bună seamă”, dar nu pot lăsa neconsemnat faptul că vreo câteva mii de persoane au considerat necesar să inițieze o petiție în legătură cu acest subiect, care mult scrâșnet de dinți făcut-a să se audă.

Carevasăzică, vorba neuitatului nenea Iancu, niște cetățeni s-au gânditără adânc și au produs petițiunea de mai jos. O puteți vizualiza aici și poruncește ritos: ”Cerem acceptarea multiplelor variante - Subiectul 1, exercițiul 1”, după care dezvoltă cu acuratețe - vorbă să fie... :

”Rugam acceptarea de catre Ministra Educatiei Ligia Deca si de catre profesorii din comisia de corectura a examenelor de Bacalaureat 2023 Disciplina Lb. si Literatura romana a altor variante de sinonim la exercitiul 1, subiectul I, pentru sensul din text al secventei “de buna seama”, precum: “din propria initiativa/vointa”, ”de buna voie”.

De ce este important?

Dupa ani grei de munca, evenimente nefericite la nivel mondial precum Pandemia de Covid19, scoala in mediul online, lipsa comunicarii eficiente in acest mediu care a dus la ingreunarea procesului de invatare, greva la nivel national, alaturi de numeroasele informatii retinute in vederea prestarii examenului de Bacalaureat, este cu adevarat nedrept fata de aceasta generatie de elevi buni si muncitori sa isi micsoreze sansele de a intra la facultatea dorita din cauza unei locutiuni moldovenesti interpretabile in contextul dat”.

Să tragem perdeaua peste coerența exprimării, care strălucește prin absență. Oamenii ăștia - probabil în mare parte părinți ai tinerelor speranțe care susțin zilele astea examenul de Bacalaureat - consideră că este cât se poate de normal să ceară acceptarea unor răspunsuri evident incorecte (pentru numele părților intime ale lui Merlin, de când ”de bună seamă” înseamnă ”din proprie inițiativă” 😳 ?!), numai pentru că... ”ani grei de muncă” 🙄. Dar e nedrept să nu intre ”la facultatea dorită” pentru că nu știu ce înseamnă o expresie banală, da?
Ca să nu mai spun: de când este ”de bună seamă” locuțiune moldovenească? Și de fapt ce e aia locuțiune moldovenească? Nu există așa ceva. Se putea spune cel mult că este regionalism, dar nu e. Mă rog, dacă odraslele n-au habar, ce așteptări să mai ai de la părinți.
 
Comentariile semnatarilor sunt neprețuite și le redau exact așa cum au fost scrise:

🤡 ”Pentru ca mi se pare normal sa se accepte si alte variante, ca subiectul 1 nu a fost atât de accesibil”.
Logic! Dacă n-a fost ”atât de accesibil”, vorba aceluiași nenea Iancu: să le dea la toți, că toți sunt de familie bună. 🥳

🤡 ”Fiind scrisa cu aproape un secol in urma, opera lui George Calinescu este scrisa conform unui limbaj specific perioadei respective, unul destul de diferit in comparatie cu cel actual. Asadar, din moment ce expresia nu este foarte des utilizata in zilele noastre, sensul poate fi destul de greu de identificat si, de asemenea, interpretabil”.
Păi sensul se identifică prin lectură, studiu și analiză, d'ohhhh! 🤦‍♀️

🤡 ”Că să se accepte orice sinonim”.
Să se accepte orice! Viva la Revolución! 💪

🤡 ”este corect sa orice varianta”.
Aaaa-tât! ”De bună seamă” reprezintă o tehnică folosită în dresajul șopârlelor australiene cu guler. E corect, da? Este. Am înfrânt ✌️.

În loc de concluzie, mă-ntreb cât mai durează până la petiția prin care să se solicite a se consimți că 2 + 2 = 5. Doar n-o să le asasinăm viitorul copiilor „buni și muncitori” pentru atâta lucru, serios acuma 🙄.

Mă-ntreb, de bună seamă 🧐

Ceea ce mă miră după proba scrisă la limba și literatura română a examenului de bacalaureat nu este faptul că, după cum se pare, mulți elevi știau măcar în parte subiectele dinainte (sursa), nici faptul că multora li s-a permis să fraudeze (au intrat în examen având telefoanele la ei și au accesat un grup de WhatsApp unde se rezolvau subiectele în timp real).

Astea nu mă miră neapărat. România devine tot mai mult țara lui ”important e să te descurci” și-a lui ”hai șefu' să ne-nțelegem”, în timp ce ”școala vieții” capătă o importanță tot mai mare și sigur că elevii au procedat în consecință. Nu mă miră nici jemanfichismul profesorilor supraveghetori din clasele unde s-a fraudat, e în nota obișnuită.

Nu, ce m-a mirat pe mine e altceva. Cum e posibil să ajungi la 18-19 ani fără să ai habar ce înseamnă expresii precum ”de bună seamă” sau ”bunăvoie”? Asta nu înțeleg eu. Sunt termeni intrați în vocabularul uzual, vlăstarele astea sensibile care căutau sensul pe Google și Dexonline n-or fi trăind printre oameni? N-or fi socializând? Oare cum s-or fi înțelegând tinerii ăștia între ei de vreme ce - după toate aparențele - vocabularul lor se rezumă la ”cool”, ”frate”, ” 'oae” și ”fată”?

Mie-mi place să citesc dintotdeauna, deci poate sunt un pic subiectivă. Prima mea carte a fost ”Aventurile lui Winnie the Pooh”, pe care-am citit-o în vacanța dintre clasa I și clasa a II-a și de-atunci nici că m-am mai oprit. Expresia ”de bună seamă” o știu de prin clasele primare, mi-aduc aminte de ea într-un basm dintr-un volum de ”Povești Nemuritoare” (ehei, où sont les neiges d'antan, vorba ceea). Nu mai rețin povestea în sine, dar era cu un spiriduș cam într-o doagă și răutăcios, căruia cineva îi cânta ”știu, de bună seamă, Tom Tit Tot te cheamă”.

Cum ziceam, probabil sunt subiectivă. Nu e obligatoriu să le placă tuturor copiilor să citească (dar ce bine-ar fi). Însă cum de reușești să treci clasă după clasă, la liceu, fără să ai un minim vocabular? Chiar n-ai citit nimic? Nicio carte? Nicio revistă care să nu conțină predominant poze? Oarece? Cumva? Ceva?

Preluată pe Facebook. N-am rezistat 😃

(Nu, nu voi deschide subiectul ”dar tu, ca profesor, cum de-ai promovat elevi care nu aveau posibilități minime de exprimare coerentă? Cum de-ai permis să intre în examenul de bacalaureat tineri care nu cunosc nici cuvinte absolut banale în limba română?”, c-apoi nici că mă mai opresc. Nu vreți să știți cât m-am abținut în perioada grevei 🤐).

Nu-i vorbă, tinerii despre care am scris astăzi au asigurat un viitor strălucit. Mâine-poimâine îi vedem în Senat, în Parlament.... sau poate inclusiv în Guvern, cine știe.

Câteva minute cu o mare doamnă 🙂

Sâmbătă seara, după ce ne-am ocupat locurile în Sala Mare a Filarmonicii din Berlin, am căutat-o cu privirea. Este nelipsită de la toate concertele lui și m-am obișnuit să mă uit după ea, cu titlu de curiozitate. Având o statură aparte și o înfățișare deosebită, care atrage atenția - este înaltă, cu părul lung și blond, pe care-l poartă întotdeauna liber pe spate - se face imediat remarcată și nu de puține ori, la concertele înregistrate sau transmise în direct, camera se oprește câteva clipe și asupra ei.

Am reperat-o de îndată. O prezență pe cât de discretă, pe atât de distinsă. Nancy Mehta, de peste jumătate de secol soția lui Zubin.

M-am străduit să găsesc o fotografie cât mai recentă, iar aceasta e de anul trecut. La cei 88 de ani împliniți în martie, doamna arată extraordinar. Este atât de frumoasă și atât de multă bunătate se citește în privirea ei, încât nu-ți poți lua ochii de la ea.

Până să înceapă concertul am mai privit din când în când în direcția ei și-am concluzionat că, foarte probabil, nu a recunoscut-o nimeni. Ceea ce nu mă miră neapărat... dacă eu o știu, este doar pentru că mi-e drag Zubin de ani de zile și-am citit atât de mult despre el. E o prezență foarte discretă, a înțeles demult că rolul ei este cel de a-și sprijini soțul - și face asta de 54 de ani (sunt căsătoriți din 1969), deși cu siguranță nu i-a fost mereu ușor. Mi-a plăcut întotdeauna de ea, este definiția eleganței, a clasei și a bunului-simț.

Părăsind sala în pauză, urma să trecem chiar pe lângă ea. Nu  se dusese în culise - probabil el are nevoie să fie singur cu gândurile sale până după încheierea concertului, m-am gândit - și în momentul respectiv nu mai era nimeni în preajma ei (ceilalți din jur ieșiseră în foaier).
”Vrei să te duci s-o saluți?”, m-a întrebat omul meu. Am ezitat. ”Dacă vrei, du-te, cu siguranță ai avea ce să-i spui”. Da, aveam și mi-ar fi părut rău dacă aș fi ratat ocazia.

- Bună seara, i-am spus în engleză, descoperind că-mi tremură vocea, îmi cer scuze și sper că nu vă deranjez...
A ridicat privirea, inițial ușor surprinsă și a surâs prietenoasă.
- Bună seara, niciun deranj.
- Știu cine sunteți... voiam doar să vă salut și să vă spun că este o adevărată onoare să vă întâlnesc personal.
- Vă mulțumesc mult, este foarte drăguț din partea dumneavoastră...
- Eu sunt cea care vă mulțumește, pentru felul în care-l sprijiniți pe soțul dumneavoastră în cariera sa, am continuat eu, cu vocea tremurându-mi în continuare.
- Sunteți deosebit de amabilă, mulțumesc!

- Aș vrea doar atât să vă rog... transmiteți-i soțului dumneavoastră că muzica lui mă face fericită de foarte mulți ani.
- I will tell him, m-a asigurat ea și ceva din felul în care a spus-o m-a făcut să cred că n-a zis-o doar din complezență.
- I wish you and your amazing, unique husband all the best and stay both healthy. Thank you for your time. You are a very fine lady and it is wonderful to meet you.
În acel moment mi-a luat mâna în mâna ei 🥰.
- Thank you so much, the same to you!
- Have a nice evening, am încheiat eu și-am plecat având senzația că merg pe nori.

Într-adevăr: what a fine lady 🙂. Deși în retrospect îmi cam vine să-mi dau pumni în cap: mi-a tremurat vocea și, în emoția momentului, am zis numa' platitudini 🙈.

Omul meu a făcut fotografia aceasta de la distanță. S-ar putea spune că nu e concludentă, dar pentru mine este. Eu știu cu cine stăteam de vorbă 🙂.

A fost un moment cu adevărat deosebit, de care-mi voi aminti mereu cu drag și duioșie. Sper din tot sufletul că i-a transmis lui Zubin ceea ce i-am spus.

Și de asemenea, sper că ceva din gândurile mele pline de drag și de recunoștință ajung la el, ușurându-i calea oriunde îl vor purta pașii.

Magie, mult drag, emoția muzicii bune și nostalgie: o nouă seară cu Zubin Mehta 🙂

Un concert susținut de orchestra Filarmonicii din Berlin și dirijat de Zubin se va regăsi pentru totdeauna în  categoria ”momente pentru o viață” - și concertul la care am fost aseară nu a făcut excepție. A fost fabulos, așa cum știam că va fi, dar în ceea ce mă privește mult mai încărcat de emoții decât aș fi anticipat.

Ca de obicei, sala a fost arhiplină și ne-a făcut plăcere să-i revedem pe membrii orchestrei - pe care, în timp, am ajuns să-i cunoaștem. L-am remarcat imediat pe oboistul Albrecht Mayer; este unul dintre corifeii oboiului la nivel internațional și-a făcut inclusiv o carieră solo admirabilă, ceea ce nu e ușor pentru nimeni, dar în branșa lor este cu atât mai dificil. Am stat să-l privim pe îndelete pregătindu-se și testând diferite ancii.

Mereu am emoții la concertele lui Zubin, pentru că perspectiva de a-l revedea și preconizata experiență mă fac să freamăt. De data asta însă am remarcat că, în binecunoscutul interval de timp dintre acordaj și intrarea dirijorului, îmi bate inima neobișnuit de tare. Poate fiindcă nu-l mai văzusem demult, prin urmare nu știam în ce formă este și la ce să mă aștept.

A intrat pășind vizibil ezitant, sprijinindu-se în baston și a urcat încet, cu pași foarte calculați, pe podium. Publicul l-a întâmpinat cu aplauze atât de puternice, încât sala părea străbătută de un vuiet 🙂. Zubin este foarte iubit la Filarmonica din Berlin, a cărei orchestră a dirijat-o pentru prima dată în 1961 și fiind unul dintre dirijorii invitați cel mai frecvent.

Seara a început cu uvertura ”Genoveva” de Robert Schumann; aceasta este singura operă compusă de Schumann care semnează nu doar muzica, ci și libretul. În general, îmi plac lucrările lui Schumann; este un compozitor din epoca Romantismului, al cărui stil a fost substanțial influențat de Tchaikovsky și Mendelssohn-Bartholdy (alți doi compozitori care-mi plac foarte mult).
Lucrarea este melodioasă, lipsită de accente dramatice și după părerea mea a constituit un preludiu foarte potrivit pentru ceea ce a urmat - Concertul Nr. 2 pentru pian și orchestră de Béla Bartók, în interpretarea lui Yefim Bronfman.
Muzica lui Bartók mi-e prea puțin cunoscută; fiind un compozitor modern m-am cam ținut departe de creația sa, din care nu sunt familiarizată decât cu ”Miraculosul Mandarin”. Am devenit curioasă despre acest concert după ce am citit că este considerat una dintre cele mai dificile lucrări din literatura muzicală pentru pian - Sir András Schiff spunea că este ”finger-breaking” și după ce îl interpretează, claviatura este ”covered in blood”. Un mod sugestiv de a exprima dificultatea de interpretare a acestei lucrări.
Mi-a plăcut și am găsit interesant ”mozaicul”, dacă pot să-i spun așa: în prima parte (Allegro) am avut parte (și) de un solo de trompetă, partea a doua (Adagio-Presto-Adagio) este mai lentă și pianul este acompaniat de pizzicato, iar partea a treia (Allegro molto — Più allegro) este singura în care intervine întreaga orchestră, cu un spectaculos efect de ansamblu.
Nu mă văd întorcându-mă la acest concert prea curând, însă mi-a plăcut neașteptat de mult. Zic ”neașteptat” fiindcă, în principiu și cu mici excepții, nu mă dau în vânt după compozițiile moderne.

Bronfman nu a anunțat titlul lucrării interpretate pentru bis, însă jupânul fiind în domeniu, a recunoscut-o imediat - un studiu de Chopin (”Revolutionary Étude”), pe care compozitorul i-l dedicase lui Franz Liszt.

În cea mai mare parte a timpului l-am privit pe Zubin și mi s-a strâns inima. Nu pare să fie prea bine... Merg la concertele lui de mai bine de zece ani, l-am văzut în sute de înregistrări și transmisiuni în direct și-am ajuns să-i cunosc maniera dirijorală... iar aseară n-am regăsit nimic din stilul flamboaiant și scânteietor după care l-aș recunoaște dintr-o mie. Din punct de vedere tehnic a dirijat impecabil, dar mișcările îi erau în mod evident economicoase, probabil nu mai face față la astfel de efort.

Îngrijorător mi s-a părut și faptul că nu a respectat cutuma de la finalul lucrării de pian: uzanța este că pianistul și dirijorul ies împreună de pe scenă, pianistul urmând să revină singur pentru bis, iar apoi se întoarce din nou alături de dirijor. Și din ce-am văzut de-a lungul timpului, așa s-a procedat în toate concertele lui Zubin în care s-au interpretat lucrări de pian.
Aseară însă, Zubin a rămas pe scaun la toate ieșirile și intrările lui Bronfman, cu un zâmbet resemnat (având în vedere locurile noastre, îl puteam vedea foarte bine din față) și a părăsit scena abia după bis, împreună cu acesta. Am dedus că a vrut să-și dozeze pe cât posibil efortul, având în vedere monumentala lucrare care urma după pauză și cred că a vrut să evite situația de-a se deplasa mai mult decât era imperios necesar.

Cunoșteam Simfonia a IV-a de Tchaikovsky, dar interpretarea live a fost absolut copleșitoare. Zubin a dirijat-o pe de rost 🙂 și spre bucuria mea, de data aceasta am regăsit la el unele mișcări ample și pline de energie. Puține, dar decât deloc... Totuși, aspectul lui general este cel al unui om fragil și evident slăbit și mi s-a pus un nod în gât.
Sub vraja părții a doua a simfoniei (Andantino), care personal mi se pare cea mai frumoasă din întreaga lucrare, nu-mi puteam lua ochii de la el și mă-ntrebam dacă-l voi mai regăsi vreodată în spațiu și timp real. Între noi fie vorba, aproape mi-au dat lacrimile.

Iată, vă invit să ascultați și voi acest fragment, într-o interpretare dirijată de Herbert von Karajan. Personal mi se pare o muzică incredibil de frumoasă și găsesc regretabil faptul că această simfonie a lui Tchaikovsky este mai puțin cunoscută pe scară largă (în comparație cu Simfoniile a V-a și a VI-a, care se regăsesc mult mai des în repertoriul diferitelor orchestre).

 

Am ascultat-o pe parcursul scrierii acestui articol și simt că nu mă mai satur de ea. E minunată, pur și simplu minunată. Îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...

Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine.

Inițial plănuisem un articol considerabil mai lung, având în vedere că la concertul de aseară s-a mai petrecut ceva. Neașteptat și cu atât mai frumos, o amintire pe care-o voi păstra mereu cu drag în suflet. Am hotărât însă că textul acesta este doar despre dragul meu Zubin și despre muzica pe care ne-a dăruit-o.
În articolul următor vă voi povesti despre o scurtă, surprinzătoare și emoționantă întrevedere pe care-am avut-o la pauza concertului cu.... vă spun în curând 🙂.

Salată de weekend (56)

Revenim și săptămâna asta la salată, deși personal aș fi încântată dacă s-ar găsi vreo metodă prin care-am putea să trăim doar cu aer. Cu toate că am sentimentul că și ăla ar îngrășa, grrrr.

🎾 S-a încheiat cel de-al doilea turneu de Mare Șlem al anului (Roland Garros) și românii și-au adus aminte că se pricep la tenis. Măcar dacă și-ar fi adus aminte numai asta, dar și-au amintit și că le stau în gât sportivii care muncesc și au rezultate. Vă zic, de-aș avea câte cinci euro pentru fiecare batjocură citită la adresa Igăi Swiatek, probabil aș putea să-mi dau demisia și să-i spun lui Pandelică să se ducă unde duce mutu iapa. (Off topic, era să-l sugrum azi, pe Pandelică zic. A comis-o grav, i-am scris cât de diplomat am putut că e o chestiune esențială fiindcă nu-i puteam spune ”bagă-ți mințile-n cap că te ia mama naibii. Best regards” 🙄 și el era candid ca o floricică scăldată în roua dimineții: ”Oh, cred că am omis să citesc mail-ul cutare” 🤬).

Așa, deci Iga. Fata asta a jucat 4 finale de Mare Șlem până acum și a adunat tot atâtea castroane supreme în vitrina din sufragerie. E numărul 1 mondial de anul trecut din aprilie și a câștigat 10 finale WTA consecutiv, fără set pierdut. Cam despre acest nivel de performanță vorbim.
Eh, ai noștri ca brazii știu ei mai bine și din ”robotul Iga” n-o scot. Pasămite s-au plictisit să se uite la meciuri ”pe care mereu le câștigă Iga”, deci fata ar trebui să le ceară scuze. La asta se adaugă, desigur, faptul că ”nu face spectacol” și ”e o ciudată, se uită cruciș, are ticuri”. De parcă le-ar pretinde careva s-o ia acasă, ori i-ar obliga să-i urmărească meciurile. I-au urat să piardă înaintea fiecărui meci de la Roland Garros și-au fost foarte scandalizați că nu le-a urmat prețioasele sfaturi și-a plecat acasă cu trofeul suprem.

🤓 V-am povestit mai demult de-o prea-minunată dintr-un alt sediu. Nu ne e șefă (aleluia), dar din nefericire pentru noi e într-o poziție din care ne poate da directive. Și ne dă, frățiuer, nu se încurcă femeia cu howdoyoudo.
Problema e că pretențiile sale și coerența se află într-un permanent conflict. În urmă cu vreo două săptămâni mă informase că trebuie să completez o listă, una din cele 473472947219371 de liste de altfel (periodic, suntem anunțați că vor să ne degreveze de sarcinile administrative, pe de altă parte ne pun și tot pun în cârcă, cinci kile de consecvență), deci ”te voi suna ca să-ți explic cum trebuie să completezi lista” blablabla, nu m-a mai sunat și n-am suferit deloc pe chestia asta. 

Vinerea trecută, în ședința săptămânală: ”lista nu este nici acum completată”.

Pupa-te-ai în oglindă să te pupi de perspicace. Parcă ziceai că mă suni să-mi explici? 🙄

- Da, dar am fost foarte ocupat. Oricum, lista trebuie să fie up to date.

Splendid, până acuma n-a știut nici dracu' de lista aia.

Ea, netulburată: ”și nici colegii tăi nu au completat lista”.

Restul, scandalizați: păi pentru că n-a știut nimeni, dăăăă.

- Da, mă rog, nu contează. Voi organiza call-uri separate cu fiecare dintre voi ca să vă explic.

Noi: Iar call?!!! Quoi de la f*ck. Explică-ne acum.

- Nu, trebuie să discutăm separat.
Ședințe, call-uri, patrujdemii de liste. Și vor să fim eficienți.
După ce-am terminat de ședințit, un coleg a postulat:
”Femeia e perfectă pentru job-ul ăsta, pentru că habar n-are ce face”.
După care ne-a aplicat decisiva: ”cu prima ocazie o s-o întreb: Cutărică, ce părere ai despre inteligență, tu fiind outsider-ă în această privință?”

La punctul ăsta ne adunam cu toții de pe jos... 😂😂😂 🙈. 

🎶 Sâmbătă seara îl voi revedea pe dragul meu Zubin, într-un concert la Berlin 🙂. A trecut iarăși mai bine de un an de la concertul anterior la care am fost, asta și pentru că e mult mai puțin activ ca odinioară, ceea ce mă face să apreciez cu atât mai mult ocaziile de a-l regăsi la pupitru.
Abia aștept să-l revăd. Și-n treacăt fie zis, nu știu cu ce să mă îmbrac.

În loc de încheiere: am ajuns la concluzia că înghețata albă Snickers ar trebui să fie scoasă în afara legii. Dixit.

În căutarea dimineților albastre

Mă gândeam de ceva timp să reiau psihoterapia (pe care am făcut-o timp de 6 ani, experiență despre care am povestit un pic în urmă cu multă vreme, aici), dar mă reținuseră câteva aspecte.

În primul rând, nu mai voiam s-o fac în germană; a funcționat data trecută pe cât se putea de bine, în sensul că am reușit să-mi țin biscuiții grămadă în condițiile în care mă aflam într-o stare foarte, foarte proastă și am scos-o la capăt, adică am rămas funcțională; la momentul respectiv nu avusesem altă opțiune și era imperios necesar să mă apuc, deci a fost bine așa cum a fost. Am realizat însă că, pentru ceea ce am nevoie acum, mi-ar fi mult mai bine în limba maternă.
Așa că am purces la căutat psihoterapeuți români în Hamburg și-am găsit vreo 3, toți cu recenzii execrabile. No bine, mi-am zis, în niciun caz nu mă las pe mâna lor și pentru o vreme m-am oprit din căutări.
Ăsta a fost un aspect. Un altul a fost cel de ordin financiar; asigurările de sănătate îți decontează terapia dacă o faci cu un psiholog acreditat aici, dar la minimum 3 ani după ce ai încheiat ciclul precedent. (Din câte știu există și excepții, dar pentru cazuri mult mai grave). Și, mno... în Germania nu este ieftin și nu-mi venea să plătesc din buzunar banii respectivi.

Așa stând lucrurile, nu știam încotro s-o iau. În ultimul an lucrurile s-au cam agravat; nu eram grozav nici înainte, dar între timp am ajuns (iar) un fel de gelatină cu nevroze și spaime, ba am început (din nou) să somatizez, în sensul că mă resimt și fizic. Mi-am adunat toate rezervele de energie ca să-mi fac treaba la serviciu, dar per total nu eram bine și-mi dădeam seama de asta. Nu știam însă cum să procedez concret și negăsind nici psiholog pe limba română... am tot lungit-o, deși vedeam că nu merg în direcția care trebuie.

Imboldul hotărâtor a venit, în mod cu totul neașteptat, de la o melodie. Ascultam un playlist pe Youtube într-o seară fără să mă uit ce piese urmează și dintr-odată una dintre ele mi-a atras atenția. Despre asta este vorba:

 

Îmi place demult vocea Stelei Enache, dar piesa asta o auzeam pentru prima dată. Am ascultat-o o dată, apoi încă o dată și încă o dată. A fost un trigger incredibil. M-am pomenit amintindu-mi de toate durerile mele și plângând cum demult n-o mai făcusem.
Când, m-am întrebat, m-am bucurat ultima dată cu adevărat de o dimineață? A trecut atât de multă vreme, încât nu-mi mai aduc aminte.

Îmi doresc și eu dimineți albastre, mi-am zis. Viața trebuie să însemne și să fie mai mult decât e viața mea, în special în ultimul an.
Vreau să respir din nou cu adevărat, fără apăsări sau presiuni și mai ales, fără frică. Vreau să mă bucur de faptul că mă trezesc dimineața. Vreau să trăiesc așa cum merit și cum, probabil, aș fi trăit dacă familia nu mi-ar fi făcut, fără a mă victimiza, sistematic și enorm de mult rău timp de peste două decenii și încă din primii ani de viață.

Era pe final de aprilie când m-am reapucat. Online, cu un psiholog român recomandat de o prietenă pe care el a ajutat-o foarte mult. Vorbim, analizăm, primesc teme la fiecare ședință. Mi-a recomandat cărți pe care le-am citit și am discutat împreună anumite lucruri pe care voiam să le aprofundez.

Este prematur să trag vreo concluzie. Lucrez cu psihologul și cu mine și am voință. Sper că-mi voi regăsi bucuria de-a trăi și diminețile albastre.

Carusel de liane

Am încercat să scriu un text nostim, dar nu merge. Cred că-ncercam să-l scriu mai degrabă pentru mine.

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți triști fără motiv concret, doar otrăvindu-vă cu propriile gânduri, spaime rațional vorbind neîntemeiate - dar pentru voi, atât de reale de mai că nu vă lasă nici să respirați - și ”dar dacă...”-uri? Eh, cam pe-acolo sunt de ceva timp. PTSD-ul pe care-l suspectam acum un an pare să se fi instalat de-a binelea.

Puțini dușmani sunt mai vicleni decât propriile gânduri. Te cuprind ca niște liane și de ce încerci să te eliberezi de ele, de ce se agață mai tare de tine și tind să te sufoce.
Parcă înot în melasă, așa mă simt de niște săptămâni. A fost când mai ușor, când mai greu, când ”scoate-ți prostiile din cap”, când ”dar dacă...”. Un carusel amețitor și debilitant, pe care mi-e tot mai greu să-l gestionez.

Sper ca psihoterapia pe care am început-o în urmă cu o lună și jumătate să mă ajute. Dacă nu, am îmbulinat-o la modul serios.
Sunt conștientă că este un proces de durată, dar nu e ca și cum m-aș grăbi undeva sau aș avea vreo altă soluție.

Nu știu dacă o să mă simt în stare zilele astea să dau pe aici. Cea mai mare parte din energia pe care o am o ”investesc” la serviciu, în rest mă mișc de colo-colo fără să realizez concret mare scofală.

Aveți grijă de voi.