Să credem în visele noastre 🙂

Exact în urmă cu zece ani la ora asta, îmi tremura sufletul de emoție și atâta bucurie aveam în inimă, încât mă gândeam c-o să-mi iasă din piept.
Îmi trăiam unul dintre cele mai mari vise. Mă aflam la Concertul de Anul Nou de la Viena (reprezentația de pe 31 decembrie), dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin Mehta.

A trecut un deceniu de-atunci, dar nu am uitat absolut nimic din seara aceea. A fost o minune de care aveam nevoie și pe care mi-o dorisem cu atâta intensitate, încât simțeam că-mi arde inima.
Și dincolo de asta, pentru mine a fost dovada că uneori, visele devin realitate. Fie și cele foarte îndrăznețe.

Cu gândul acesta îmi iau rămas bun de la 2024 și mă pregătesc să-l întâmpin pe 2025.

Și pentru că am vorbit despre concert, ia să urmez tradiția de câțiva ani și să încerc să ghicesc cine va fi dirijorul din 2026. După cum am mai spus și-n alți ani, din punctul meu de vedere nimeni nu merită onoarea asta mai mult decât Semyon Bychkov; cred însă că următorul este fie Gustavo Dudamel, fie Andris Nelsons. Personal, sper să fie cel dintâi. Vedem mâine.

Visele se împlinesc 🙂. Să avem speranță. Să credem.
Fie ca anul 2025 să ne fie prielnic, bun și îngăduitor cu visele noastre.

Vă îmbrățișez, dragii mei și vă mulțumesc pentru încă un an în care mi-ați fost aproape ❤️.

Valsând printre amintiri 🙂

Zilele astea am realizat că tocmai se împlinește un număr rotund de ani - ba chiar dolofan, aș zice - de la niște momente frumoase din viața mea, de care-mi aduc aminte cu drag. Și pe care-mi doresc să le evoc împreună cu voi. 

❤️🌹29 decembrie 1994. Eram în vacanță, desigur (clasa a IX-a) și tocmai mă trezisem dintr-un somn de după-amiază. Mă înființez în sufragerie și-mi pică ochii pe un trandafir într-o vază, care cu siguranță nu era acolo când mă dusesem la culcare. Ce-i cu ăla, întreb.
- E de la Bogdan, zice tata.
Am căscat ochii cât castronașele în care făcuse maică-mea răcituri.
- Da, a fost pe-aici cât dormeai și-a zis că revine. Nu era să se ducă înapoi cu floarea, continuă taică-meu pe un ton firesc, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume ca fostul prieten, de care mă despărțisem în termeni nu tocmai amicali în urmă cu 8 luni, să apară la ușă neanunțat și cu un trandafir în dinți. (Mă rog, partea cu dinții e de la mine 🙄).
Dau din mână a ”cin' te-o crede” și mă instalez la televizor.
- Treaba ta, da-n locul tău eu mi-aș face patul și un pic de ordine în cameră. Doar dacă nu vrei să stai cu el aici în sufragerie, cu mine și cu maică-ta.
Evident, nu voiam 😁 dar nici nu-l credeam. Mă tot uitam la trandafir, căruia din punctul meu de vedere îi lipsea o explicație logică și mi-era imposibil să cred că e de la Bogdan. ”Cum să vină după atâta vreme? Și-n fond, ce vrea? Poate el a uitat ce s-a întâmplat în primăvară, da' eu sigur n-am uitat, eeee drăcie”. Încercam să mă montez singură, dar ți-ai găsit. Eram îndrăgostită lulea, îi dusesem dorul ca nu știu ce și când a sunat la ușă peste vreo jumătate de oră am simțit că mi se topesc genunchii, deși eram chitită să mă las greu 😀.
Restul, cum se zice, e istorie. Se întorsese pentru că și lui i-era dor de mine și ”nu știam dacă ai prieten, dar mi-am asumat riscul”. Poftim de rezistă, Greto, dacă poți! Nu puteam, nici nu voiam, așa că am reînnodat firul unde se rupsese și-am rămas încă aproape doi ani împreună.

Fotografia e tot din 1994, dar dinainte de-a ne despărți - eram la ziua lui, împlinea 14 ani. Nu știu dacă se vede pe moaca mea, dar eram amorezată până peste urechi.
Bogdan a fost primul meu prieten și-mi voi aduce mereu aminte de el cu drag și nostalgie. A ținut și el la mine, foarte mult chiar (a doua oară ne-am despărțit îmbrățișându-ne, după ce amândoi înțeleseserăm că efectiv nu mai mergea. Inclusiv pentru că eu traversam o perioadă cumplită pe care-am gestionat-o cum am putut, dar a avut și asta un preț. Am păstrat legătura și ne-am revăzut periodic până pe la finalul lui 2000). În retrospect cred că eram prea mici pentru o relație adevărată. Niciunul nu era pregătit de fapt, însă ne-am dorit, am încercat (platonic, silvuple 🤫) și-o bună bucată de vreme a mers.
Mi-aș dori să-l revăd la o cafea. Avem atâtea amintiri de despletit și eu am câteva chestii să-i spun. Între altele, c-a avut dreptate în anumite privințe, ceea ce la 16 ani nu eram dispusă deloc să recunosc.
Poate se va întâmpla într-o bună zi.

🍰 🎼 Zece ani mai târziu, pe 29 decembrie 2004, eram cu bunica în excursie la Viena. Avusese unul dintre cei mai grei ani ai vieții ei: bunicul murise în primăvară. Fuseseră căsătoriți timp de 59 de ani și erau primele sărbători de iarnă fără el. Familia a decis s-o scoată din cotidian și era cel mai logic s-o însoțesc eu. Nu lucram în perioada respectivă (îmi pierdusem job-ul cu niște săptămâni mai devreme și aplicam de zor, fără să-mi fac mari speranțe; ceea ce nu știam încă era că unul dintre interviurile la care tocmai fusesem urma să-mi aducă cel mai mișto serviciu pe care l-am avut până acum) și pe lângă asta, nici anul meu nu fusese deloc ușor. Cu siguranță aveam nevoie de-o pauză, din cam toate punctele de vedere.
Excursia a fost organizată de o agenție de turism și am călătorit cu autocarul. Era prima dată când călătoream cu bunica și moaaa, ce partener mișto de drum s-a dovedit a fi 😀. La cei 80 de ani împliniți, era cea dintâi ieșire din țară pentru ea și se bucura ca un copil de absolut tot ceea ce vedea. Avea umor cât cuprinde și toți colegii de călătorie o îndrăgiseră.
Din ce-mi aduc aminte am dormit o noapte la Budapesta și una la Salzburg (ale căror centre le-am vizitat), iar de acolo am călătorit întins spre Viena. ”Ia uite, Buna”, i-am zis arătându-i un indicator, ”încă zece kilometri până la Viena”.
”Ca de la Piatra Neamț la Girov”, a mustăcit bunică-mea 😃.
A fost încântătoare. Nu s-a plâns niciodată de oboseală, a făcut față cu brio la tot programul, se minuna de toate plimbările, de vizitele la palatele Schönbrunn și Hofburg, se autoironiza că nu se descurcă singură cu robinetul și dușul la hotel (așa cum mi se întâmplase și mie la prima ieșire din țară, când fusesem în Grecia cu doi ani înainte), mă făcea să râd toată ziua. Și câtă nevoie aveam să râd...
Într-o zi, ghidul ne-a dus să mâncăm de prânz la un local destul de mare, unde era mai mereu coadă la servire. Am găsit o masă și ca să economisim timp am trimis-o pe ea să ia mâncarea, iar eu m-am dus la coada pentru băuturi (unde era mereu mai multă lume).
- Ce-ți iau? o întreb.
- O bere. Iau două fripturi, da?
- Da. Nu trebuie să spui nimic, îi arăți în galantar și-i dai banii.
- Las' că mă descurc eu, zice.
Ceva mai târziu, stând la rând la băuturi (în partea opusă a localului) am realizat că uitasem să-i spun să ia și cartofi și ea n-avea cum s-o facă nevorbind nici engleză, nici germană. Era o mare de oameni acolo, greu de răzbit până la ea, riscam să pierd rândul... Asta e, mi-am zis, mâncăm fripturile fără garnitură și gata, sunt destul de măricele oricum.
Ne-am întors în același timp la masă. Bunică-mea așeza tacticoasă farfuriile cu friptură și... cartofi prăjiți.
- Wow, bravo, cum de te-ai descurcat să iei și cartofi?
- A, simplu. I-am spus băiatului ”te rog, domnu', pune și niște barabule acolo!” 🤣🤣🤣.
Râd și-acum când mi-aduc aminte și încă mă-ntreb dacă asta n-o fi fost versiunea vieneză a bancului cu românii din Calafat ajunși la Paris 😀.
Am întâmpinat anul 2005 valsând cu ea pe ritmuri de ”Dunărea Albastră”, în fața primăriei din Viena 😊. Ar fi minunat să vă pot arăta o fotografie de-atunci cu noi două, însă toate pozele cu ea sunt într-un album aflat la Piatra. Drept pentru care va trebui să vă mulțumiți cu mine (din ce-mi amintesc, poza e făcută la Prater).

Mda, n-arătam tocmai rău acum 20 de ani. Și ceea ce nu știam era că unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții mele tocmai începuse 🙂.

❤️ 🎶 Și bineînțeles, trebuie menționată și 29 decembrie 2014. Ziua în care mă pregăteam de plecare spre Viena pentru a-mi împlini unul dintre cele mai mari vise: Concertul de Anul Nou, dirijat de nimeni altul decât dragul meu Zubin 🥰. Dar despre asta, povestim mai detaliat zilele următoare.

2024. Putea fi mai bine, dar a fost bine

Am stat și m-am gândit cum să scriu textul ăsta, mai precis ce să-i spun lui 2024. Practic, n-am ceva anume să-i reproșez. Privind retrospectiv a fost un an destul de bun, dar având în vedere melasa depresivă în care mă împleticesc de vreo două luni, nu-mi pare rău că se încheie peste câteva zile.

🖤 Anul acesta va rămâne cel în care mi-am luat rămas-bun de la bunica mea, al cărei centenar îl sărbătoriserăm în primăvară. Sper că și-a găsit liniștea și că s-a reunit cu bunicul, care-o aștepta acolo de două decenii. 

🧳 Am fost pentru prima dată la Barcelona, am descoperit o nouă țară (Malta) și ne-am îndeplinit mai vechea dorință de-a vizita și cealaltă parte a Siciliei. Ne-am bucurat de tot ceea ce am văzut, vizitat și experimentat, deși unele dintre concluziile pe care le-am tras ar putea sugera contrariul. În viitor, nu mai vrem să mergem în vacanță în mijlocul verii decât dacă e-n scop clar de-a sta la plajă (Grecia, de exemplu), iar în ceea ce privește Sicilia, ne-a plăcut incomparabil mai mult partea văzută cu doi ani în urmă. Hotărât lucru, să mergi în explorări în toiul verii nu e pentru noi. Și cum nu suntem genul care să mergem undeva 2-3 săptămâni doar ca să stăm ca niște fleici la soare (cum ar spune Hercule Poirot), probabil concediile de iulie-august se vor rări, în favoarea celor de septembrie sau poate chiar octombrie.

🎼 Pe Zubin nu l-am revăzut în acest an. Sper că se va întâmpla în primăvara lui 2025, la un concert din Berlin pentru care ne-am luat bilete. Îmi este foarte dor de emoția benefică și de energia pozitivă date de muzica lui, audiată în spațiu și timp real. Însă până atunci mă bucur să aflu vești bune despre el și să citesc despre concertele pe care tocmai le-a susținut (la Los Angeles, bunăoară). 

🚂 Pe plantație e-n linii mari ok, deși cred că ar fi fost loc de mult mai bine. Not great, not terrible, văd că iar mă-ntorc la vorba asta, că o mai folosisem nu demult. Înghit și mergem mai departe. Sper ca anul viitor să fie mai blând inclusiv pe partea asta. 

✒️ În plan personal am citit mai mult și de asemenea, am scris mai mult pe blog. Faptul că am fost mai disciplinată în ceea ce privește acest ultim aspect nu poate decât să mă bucure. Mi-aș dori să spun că tendința va continua, dar să nu punem căruța înaintea cailor. Eu mă voi strădui, în orice caz. 

După cum spuneam la început nu închei anul 2024 într-o formă psihică prea înălțătoare, dar sunt liniștită și recunoscătoare pentru tot ceea ce am realizat și ceea ce mi-a dăruit. 

2025, cred că tu știi deja ce-mi umblă prin cap de-o bucată de vreme încoace. Te rog să fii bun cu noi și să mă ajuți să găsesc ceea ce-mi doresc.

Gând de Recunoștință 💚

Crăciunul acesta este exact așa cum mi l-am dorit. Cu odihnă, lenevit pe canapea (de unde mă ridic doar ocazional, ca de pildă pentru a scrie textul ăsta fiindcă laptop nu mai am demult, nu că mi-ar trebui), mâncat diverse bunătăți nu neapărat tradiționale (exceptând salata de Boeuf, la care nu renunțăm, cu toată activitatea migăloasă pe care o presupune), în căsuța noastră decorată festiv și mai presus de toate acestea, cu omul meu.

În Ajun am fost ca de obicei la piesa de teatru jucată de copii, precum și la cele două slujbe (la ora 17:00 și la ora 23:00). Piesa a fost ceva mai lungă anul ăsta, iar micii s-au descurcat excelent; fiecare își știa perfect rolul și cântecele pe de rost, aspect cu atât mai impresionant cu cât a fost destul de mult text de învățat. Expresivi, implicați, o adevărată bucurie să-i privești. De data asta, pentru mine a fost un  pic și personal: încă de la prima slujbă de Crăciun a omului meu aici (în 2018), remarcasem o fetiță. Avea undeva între 4 și 5 ani atunci și interpreta pe unul dintre îngeri, cam singurul rol pe care i-l poți da unui copil atât de mic. La vremea respectivă m-a înduioșat nu doar faptul că era extraordinar de frumușică, dar și că - plictisită, probabil, adică să nu uităm ce vârstă avea și îngerii nu prea au în general roluri lungi - se juca absentă cu propria fustiță, într-un gest de-o drăgălășenie cu totul aparte. M-a topit de la prima vedere și de-atunci mereu întreb ce mai face L.
Am revăzut-o în fiecare an, în piesele de Crăciun și nu numai, fiindcă a rămas o prezență constantă în corul de copii. La un moment dat prin octombrie, povestindu-mi despre organizarea piesei de teatru, omul îmi zice ”ah, uite ceva ce probabil o să-ți placă: anul ăsta, L. va fi Fecioara Maria”.
Nu pot să vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat piesa ❤️. Maria este unul dintre rolurile principale și aproape că nu există fetiță care nu și l-ar dori. Vine însă și cu provocări pe măsură, iar mica de L. s-a dovedit foarte conștiincioasă. Nu a lipsit de la nicio repetiție, a învățat perfect textul, s-a pregătit.
Aproape mi-au dat lacrimile când am văzut-o pe scenă. A crescut, dar și-a păstrat dulceața și pentru mine tot ghindoaca mititică a rămas, care își vântura fustița. M-am simțit ca un fel de cloșcă urmărind-o cât de bine juca și cânta. Cu adevărat, copiii sunt cel mai mare miracol 🙂.

Cele două slujbe au fost impresionante. Îmi place mult și mă impresionează predica evanghelică-luterană (care oricum are multe puncte comune cu ceea ce cunosc eu din religia ortodoxă, ca de exemplu la fiecare slujbă se rostesc Crezul și Tatăl Nostru), dar dincolo de asta, îmi plac foarte mult cântecele de Crăciun. Nu le știu pe de rost, dar mi-am însușit binișor melodiile și mi se umple sufletul de bucurie să le cânt alături de întreaga comunitate (se distribuie întotdeauna pliante cu programul slujbei și versurile cântecelor). E greu de descris, dar am avut un sentiment înălțător de prea-plin, de asimilare și integrare, și în principal, de recunoștință.

Iată, acesta este cântecul meu cel mai de suflet 🧡. Se numește ”Hört der Engel helle Lieder” (”Ascultați cântecul pur al îngerilor”) și provine din Franța secolului al XVIII-lea. Refrenul îmi face pielea de găină și aproape-mi dau lacrimile de fiecare dată când intonez ”Glooo-ooooo-ooooo-ooooo-oooooria, in excelsis Deo!”, în acompaniamentul de orgă al omului care este totul pentru mine.



Mă uit în jur și realizez o dată în plus că pentru mine, acesta este Crăciunul perfect. Nu-mi doresc absolut nimic în plus față de ceea ce am acum și mi-e sufletul plin de recunoștință. Mulțumesc, Doamne!

Anul ăsta am cumpărat pentru prima dată o coroniță de Advent.

În fiecare dintre cele 4 duminici premergătoare Crăciunului, se aprinde câte o lumânare. Prima reprezintă Speranța, a doua Dragostea, a treia Bucuria și cea de-a patra Pacea). Cuvântul Advent  provine din cuvântul latin “adventus”, care înseamnă “venirea”. E o tradiție catolică și protestantă, dar este frumoasă și de mult îmi doream una.

A venit și Moș Crăciun, care printre altele mi-a adus ceva foarte drag mie.

Dincolo de bucuria de a-mi îmbogăți exclusivista mea colecție, am scuturat din cap a neîncredere: cum e posibil să nu fi știut (eu!) că a fost lansat un nou Blu-Ray cu dragul meu Zubin? Da' chiar c-am fost depresivă în ultima vreme 🤨.

Așa. Acum tocmai dat drumul Blu Ray-ul cu Concertul de Anul Nou din 2015 (cel la care am fost 😍). Mă pregătesc să intru în atmosferă, vă dați seama 😀 și ce mod mai nimerit de-a face asta decât evocând unul dintre cele mai mari vise care au devenit realitate?

Sper că sunteți bine și că vă este cald în suflet în aceste zile. Vă îmbrățișez strâns pe fiecare în parte. Voi, cei care-mi sunteți aproape, sunteți un cadou minunat pentru mine, și vă sunt foarte recunoscătoare 🥰.

Salată de weekend (62)

Mai târâș, mai grăpiș, a trecut și săptămâna asta.

🎄Vineri seara am fost pentru a doua oară în Piața de Crăciun, pentru că ne mai rămăseseră de testat niște anume bunătăți și prima dată nu avuseserăm ”loc” pentru toate.
Găsit, testat, not great not terrible. Aroma se dovedește uneori a fi un fals profet. Așa a fost și-n cazul de față: mirosul era mai îmbietor decât gustul în sine. Mno, asta e. O curiozitate mai puțin. Ne-am consolat apoi cu un langoș, respectiv cu o clătită cu ciocolată albă. Suspectez că se subînțelege cine a ales ce 🤔. Ah, și aceeași persoană care a ales clătita s-a ținut și de un cornet de castane coapte, pentru că de ce nu.
Ne-am plimbat, admirat, intrat și prin câteva magazine, băut (iar) vin fiert. Nu știu ce-i pun în el, frate, că mereu e mai bun decât cel de la supermarket (care este gata condimentat, doar cât să-i dai un clocot. La târg însă are un chelcășoz în plus, probabil mai adaugă vreun oarece când îl încălzesc).
Suntem foarte norocoși, mi-am și ne-am spus de mai multe ori pe parcursul plimbării. Și foarte, foarte recunoscători. 

🖤Apoi am ajuns acasă și am citit despre nenorocirea din Magdeburg, din aceeași seară. Un medic psihiatru originar din Arabia Saudită, care locuiește în Germania din 2006, a intrat cu mașina în oamenii aflați la Piața de Crăciun.
5 morți, între care și un băiețel în vârstă de 9 ani.
205 răniți, dintre care 40 în stare gravă.
Motivele nici nu sunt relevante. Este cu atât mai tragic cu cât vorbim de un om cu studii, care trăiește de aproape 20 de ani în această țară, așadar se putea considera că s-a integrat și asimilat locului. Și totuși, vineri seara a provocat o tragedie.
Nu sunt cuvinte să descrie dimensiunea ororii. Ne-am gândit la piețele din Hamburg și am realizat că și aici s-ar putea întâmpla. Accesul mașinilor în zona căsuțelor de lemn este parțial blocat de niște bariere din material plastic, dar cine vrea să facă așa ceva nu se lasă oprit de asemenea detalii.
Aparte de asta, mă-ntreb dacă-și pune cineva problema pacienților pe care i-a tratat acest individ. Repet, este medic psihiatru. În opinia mea, toți pacienții lui ar trebui chemați la evaluare. Cine poate ști ce le-o fi plantat în minte...? Bine, ăsta e doar un gând ca atâtea altele, nici nu știu dacă din punct de vedere legal ar fi posibil având în vedere confidențialitatea pacientului etc, dar nu poți să nu-ți pui și problema asta...

🥏 Marți am avut evenimentul de Crăciun cu lumea de la serviciu - Eisstockschießen. Da, știu cum sună 😀, dar credeți-mă pe cuvânt că e interesant. Echivalentul în engleză este curling (și ăsta sună cumva 🫣). A avut loc în aer liber și diferența este că nu a fost pe gheață, ci pe o suprafață lucioasă, dar mai puțin alunecoasă. Bonus, vremea a ținut cu noi (vreo 8 grade fără ploaie - pentru decembrie în Hamburg e mare pleașcă, vă zic).
În sinea mea speram să fie la fel de fain ca bowling-ul de la Paris din primăvară, dar trăgând linie nu s-a comparat, deși ne-am distrat bine. Eram însă încotoșmănați în geci și spațiul era cam îngust, prin urmare ne-am cam înghesuit. Prestația mea n-a fost nici pe departe atât de onorabilă ca la bowling, nici măcar după ce m-am însuflețit cu o cană de vin fiert.
Cred că ar merita încercat primăvara. Alt elan ai când arunci chestiile alea fără să tragi după tine geaca și bocancii...

🙋‍♀️ Altminteri, lupt să-mi revin cât de cât din punct de vedere psihic. Mâine după munci mă duc întins la farmacie să-mi recomande oamenii ăia cea mai bună și asimilabilă variantă de supliment de magneziu. Nu știu cum de-am uitat de el, în alți ani mă apucam de cură încă din octombrie (când știam că se apropie perioadele dificile), dar acum iau doar vitamina D și de amicul magneziu uitasem cu desăvârșire.
Între timp, fac ce pot: mai un Harry Potter, mai un Zubin. Celui din urmă chiar s-ar cuveni să-i cer scuze, fiindcă a fost leacul meu de suflet ani și ani la rând, iar acum l-am uitat. Însă l-am regăsit unde-l lăsasem iar el, bun și generos cum îl știm, mi-a readus un dram de liniște sufletească și de bine interior 😊. Sper ca în martie să-l regăsesc în spațiu și timp real, la concertul pentru care ne-am luat bilete... 

Vă doresc o săptămână cât mai bună și spor la pregătiri! 🙂 Ne citim zilele următoare.

Încotro?

Săptămâna trecută m-am oprit în târg după serviciu, în scopul de-a mă vântura nițel prin magazine. Ceea ce mi-a reușit timp de-un ceas și jumătate.

Dincolo de Piața de Crăciun, au făcut tare frumos oamenii pe aici 🙂. Ca-n fiecare an, de altfel.

Am intrat în câteva magazine, m-am oprit la un chioșc pentru o clătită cu ciocolată albă (my guilty pleasure. Știu că nu e sănătoasă, dar aproape am pierdut socoteala anilor de când m-am lăsat de fumat, deci am nevoie de un viciu. Și nu, cafeaua nu se pune, că asta e parte din kit-ul zilnic de supraviețuire) și m-am tot uitat în jur, umplându-mi sufletul de frumos.

Speram c-o să funcționeze.
Doar că nu prea a.

Realitatea e că citatul ăla motivațional pe care-l vedem periodic în Social Media cu mesajul ”Remember when you were praying for what you currently have” este cât se poate de valabil în cazul meu, dintr-o mulțime de puncte de vedere. Sunt conștientă de lucrul ăsta în fiecare zi, dar plimbându-mă zilele trecute pe Mönckebergstraße am realizat asta o dată în plus.
Desigur, nu am totul - dar cine are? Și oricum, ceea ce nu am se încadrează în mare parte la categoria ”chestii cu care am făcut demult pace”, așadar sunt într-un sertar separat, de unde n-am de gând să le mai scot prea curând la iveală. Poate chiar niciodată. Stau bine acolo unde stau.

Sunt, cu adevărat și din tot sufletul, recunoscătoare.

În același timp, nu sunt bine. Flirtez tot mai intens cu oboseala cronică și burnout-ul și ce e mai stupid în povestea asta e că nu-mi dau seama de ce.
Volumul de muncă e mare, dar a fost și mai mare de-atât și m-am descurcat bine. E drept că 2024 n-a fost neapărat un an ușor, dar în comparație cu ultimii doi ani a fost mai mult sau mai puțin ca o plimbare în parc. În anii anteriori am fost mult mai aproape de fundul prăpastiei și totuși am reușit să mă cațăr pe margine.
Sau cel puțin așa crezusem.
Ori poate ceea ce se întâmplă acum e urmarea luptei din ultimii ani cu mine însămi. Mi s-or fi terminat și mie bateriile. Poate că plecarea bunicii m-a afectat mai tare decât crezusem. Nu știu, dar ceea ce văd de ceva timp că mi se întâmplă nu e (de) bine.
Epuizare, pe cam toate planurile.

Partea proastă e că nu se întrevede nicio posibilitate de-a mă odihni în viitorul apropiat. Cele câteva zile de Crăciun nu se pun la socoteală, fiindcă am sentimentul că nu vor fi nici pe departe de ajuns.

Aia e, bite the bullet and keep going... Simțeam nevoia să scriu despre asta, întotdeauna scrisul m-a ajutat. Or veni și zile mai bune. Între timp, trebuie să mă descurc cumva și să mă mențin la suprafața apei.

Ne citim. Să aveți grijă de voi și în măsura în care vă stă în putere, vă rog să nu vă lăsați să ajungeți ca mine.

Misterul magneților

Următoarea întâmplare ar putea să fie una imaginară.
Sau ar putea să nu fie.
Sau - mai știi? - ar putea să fie reeditarea unui anumit moment al lui Jesse din serialul ”Breaking Bad”. (Nu știu dacă l-ați văzut, dar dacă nu, n-am cuvinte să vă spun cu cât entuziasm vi-l recomand. Este o bijuterie).

 

Presupunem, așadar, că lucrezi cu abnegație și dintr-odată monitorul calculatorului se stinge. Orice i-ai face nu poate fi convins să-și bage mințile-n circuite și să-și vadă de funcționat, ca orice calculator cumsecade. Și ai treabă de crăpi și numai de crizele lui de personalitate n-ai timp... Prin urmare, ce-ți rămâne de făcut - suni la pitpalaci.
- Ați încercat să dați restart?
Evident c-ai încercat, dar mai încerci o dată. Monitorul stins continuă să te sfideze, deși calculatorul e încă pornit.
- Când și-a făcut ultimul update?
”Când era bunica fată”, reflectezi tu și dacă ai avea timp sau nervi (sau ambele) ai sta să te gândești la câteva alte mijloace metaforice pentru a-i explica pitpalacului, într-un mod cât mai diplomatic posibil, că nu ai idee când mama dracului și-a făcut marafetul ăsta ultimul update și de unde naiba era să știi că trebuia să ții minte chestia asta?
În fine, poți să lucrezi de pe un calculator din stocul de rezervă dar chestiunea în sine te umple de draci, ai pierdut timp, ia de-ți refă shortcut-urile și ce mai aveai prin ogradă, iar periodic ai de răspuns și la întrebările pitpalacești.
- Ați mai avut probleme cu el? (Nu, s-a purtat frumos până acușica). Ați remarcat că se mișca mai lent? (Nu, dar zici că ar trebui să-l pun la dietă, sau poate să meargă la sport?) S-a mai stins vreodată monitorul din senin? (Nu, deși cred că uneori se plictisise de moaca mea, chestie pentru care nu l-aș putea condamna).

Pitpalacul se regrupează.

- Aveți obiecte metalice, electronice sau magneți în apropierea calculatorului?
Îu. Pe-asta n-ai văzut-o venind.
- Errmm. Nu.
- Ce aveți pe masă, mai precis?
Oare de ce-ți aduci aminte de personajul ”Micuțul” din romanele lui Sven Hassel? ”Nu te împotrivi, Micuțule, nu te împotrivi”. (Fără legătură cu subiectul: Micuțul era în realitate un individ masiv, care arăta oricum, numai mic nu).
Așa, deci nu te împotrivești și reciți cu obediență.
- Monitor, căști, tastatură, mouse, telefon.
(Și cana de cafea, dar asta-n mod sigur n-ar fi suspectă).
- Bine. Aveți pe dumneavoastră obiecte metalice sau accesorii magnetice?
Piu-piu 🙄.
- Ceasul și verigheta.
(Și cercei, dar sunt din ceva material ceramic, fiindcă perioada asta a anului e dedicată accesoriilor de sezon. Drept pentru care sunt la fel de nevinovați asemeni cănii de cafea).

Preț de câteva momente reflectezi dacă nu cumva ar fi mai bine să te urci pe acoperiș. Calculatorul într-o mână, umbrela în cealaltă (v-am mai zis, la Hamburg plouă mult), despletită. Păi ori ne contopim cu natura, ori ce facem aicea.

În orice caz, toată scena asta (fie ea imaginară sau dimpotrivă) îți amintește al naibii de bine de Jesse Pinkman și povestea lui cu magneții. Și parcă-ți vine chef să revezi anumite secvențe din ”Breaking Bad”...

Să (încercăm să) ne relaxăm

Demersul de a mă detașa de ceea ce se întâmplă în România este cu atât mai dificil cu cât situația a evoluat în felul în care a făcut-o. Nimeni nu știe ce va fi și tot ceea ce putem face e să așteptăm. Iar asta se dovedește uneori al naibii de complicat.
Îmi propun totuși să perseverez în demersul de a-mi ocupa mintea cu altceva și de-a nu mă mai gândi la situația din țară. Oricât am specula, oricum suntem prea mici - a se citi, prea neînsemnați - pentru a ști ce se întâmplă în culise de fapt. Când va veni momentul vom vota din nou cu cine-o fi să fie și que sera, sera.

Schimbând așadar subiectul, ieri am fost la Piața de Crăciun. Pentru prima dată anul acesta, dar nu și ultima. Asta întrucât am pus ochii pe mai multe chestii bune de mâncat pe care vrem să le testăm și e nevoie de sesiuni repetate, ca să zic așa 😀.

Cu minore excepții, decorațiunile din Hamburg sunt aceleași în fiecare an. Și totuși de fiecare dată mi se par tot mai frumoase.

Vremea a fost acceptabilă - în sensul că n-a plouat, ceea ce pentru luna decembrie în Hamburg este mare scofală, vă spun. Drept pentru care era atât de aglomerat, încât realmente nu puteai să avansezi un pas fără să dai din coate, la propriu. Nu aveai răgaz să stai să te uiți la una-alta, că te lua valul mulțimii. Pentru un moment-două chiar m-am gândit cum ar fi dacă un nebun ar scoate un cuțit și-ar începe să atace la nimereală. În privința asta n-ai cum să te aperi. Altfel, nimic de zis, piețele (că sunt mai multe în centru) sunt bine protejate, în sensul că accesul mașinilor era blocat de bariere și am văzut mulți polițiști. Mai mult decât atât nu văd ce s-ar putea face pentru protecția mulțimilor.

Ne-am hotărât destul de repede ce voiam să mâncăm. Omul meu a rămas fidel preferinței lui din anii anteriori - Dresdner Handbrot, o plăcintă saxonă cu brânză topită în aluat cald și cu șuncă sau ciuperci, iar eu am mers pe stilul clasic: vreau un cârnat prăjit, am decretat. Mă luase de cap aroma de grătar. L-am împrietenit cu niște ciuperci coapte cu sos de usturoi și, desigur, o cană de Glühwein. Orgasm caloric și mai multe nu. Dar am mai avut loc și pentru o clătită cu Nutella și cireșe.

Am ”plimbat” bucatele pe una dintre cele mai cunoscute artere din Hamburg - Mönckebergstraße. Aveam un zâmbet până la urechi. Mi-am adus aminte de primul Crăciun făcut aici, în 2018, când omul era în perioada de probă și-mi doream din tot sufletul să iasă bine și să mă pot muta în splendoarea asta de oraș.

Ne-am adus aminte și de primul nostru Crăciun împreună, în 2005. Ajunul ne-a găsit în Köln, iar de Crăciun eram în Elveția, unde omul meu avea treburi. N-au fost neapărat niște zile ușoare atunci, dar cu siguranță rămân printre cele mai frumoase zile din viața mea.

Până la Crăciun a rămas un pic mai mult de două săptămâni. Eu zic să încercăm să ne relaxăm, să răsuflăm un pic și să lăsăm în urmă stresul ultimelor săptămâni, cel puțin până după Anul Nou. Avem nevoie de un răgaz.

De suflet, de drag și de sezon

O să devin un fel de moară hodorogită, dar ultimele săptămâni au fost și continuă să fie grele, iar deocamdată nu promit să devină mai ușoare. Muncă pe brânci, stres, presiune, iar ceea ce se întâmplă în țară face să mi se chircească sufletul. Îmi este frică și nu pot face abstracție de asta. În câteva ore începe votul în diaspora. Aș vrea să pot spera, dar nu mai găsesc forță.

Încerc să mă destind în lumea reală și să-mi ocup mintea cu altceva. Am început să citesc ”Miraj”, ultimul roman din trilogia ”Vincent și Mina” de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus și în weeekend plănuiesc să încep un serial nou (am nevoie de-o oarecare diversiune după ”Sherlock”, pe care între timp aproape că l-am învățat pe de rost 🙈). Mă gândesc, de exemplu, la ”Mentalistul”. Nu știu cum s-a întâmplat de nu l-am văzut până acum și n-ar fi rău să remediez chestia asta.

Mâine este cea dintâi sărbătoare a iernii. Ca-n fiecare an, mi-am pregătit cerceii de sezon. Și pentru că-n ultimii ani mi-am îmbogățit colecția, m-am gândit să v-o arăt din nou 🙂.

E foarte posibil să mai adaug câteva perechi până la sfârșitul anului, dar devin tot mai mofturoasă în privința asta. Că deh, îmi place să am de unde alege și paradoxal - deși tema e mai mult decât generoasă - oferta nu e din cale-afară de diversificată.

Ne-am decorat căsuța și am făcut, desigur, și brăduțul. Același de 15 ani și mi-e tare drag de el ❤️🎄❤️. Ne-a făcut atâtea Crăciunuri mai frumoase, inclusiv în anii când ne era greu și mă bucur de fiecare dată când îl aduc din boxă și-l repun în drepturi.

”Nimeni nu rămâne pe dinafară”, le-am spus globurilor când m-am apucat de lucru (da, vorbesc cu globurile. Nu întrebați 🙉. Doar v-am zis că-s stresată). Și m-am ținut de cuvânt: nimeni n-a fost omis. Iar rezultatul final îmi place foarte mult.

Vă doresc tuturor să vină Moș Nicolae la noapte și să lase un cadou în ghetele fiecăruia. Vă las și eu ceva: un gând bun, cu tot dragul 🥰.

Cum (nu) râdem cu nemții

V-am mai povestit cu altă ocazie că, luați în ansamblu, nemții nu strălucesc atunci când vine vorba de simțul umorului. Desigur, excepții există întotdeauna, dar nu despre asta e vorba acum. Ei bine, dacă tot am stat azi mai bine de-o jumătate de oră priponită într-un metrou care nu putea avansa din motive de (iar!) ceva turbulențe de ordin tehnic, m-am gândit să vă povestesc două exemple aflate la poli opuși. 

🚂 Asta e mai veche, nici nu știu cum de-am uitat să v-o spun, că m-am distrat copios la momentul respectiv.
Mecanicul, după ce lumina s-a stins în metrou timp de vreo 2 minute cât s-a aflat într-o stație:
- Oi, oi, oi, îmi cer scuze pentru momentul de întuneric, sper că nicio doamnă nu a rămas însărcinată 😀.
Te pomenești că asta o fi versiunea locală pentru glasul roților de tren, am reflectat eu.

🫤 Vă spuneam că astăzi am stat pe loc undeva între stații, prilej de neratat pentru a mă îmbăta din ambrozia și nectarul înțelepciunii călătorilor din imediata proximitate. Ca de exemplu, o cetățeană a povestit (la telefon), îndelungat și foarte-foarte-foarte amănunțit despre fantastic de amuzanta ei experiență de azi dimineață. De la măcelărie.
N-am fost atentă la întreaga polologhie, vă dați seama. Dar cu siguranță am reținut ultima parte. Posibil să fi fost din cauză că a repetat-o, estimativ, de vreo 376273462 de ori.
- ... și atunci măcelarul s-a uitat la mine și a spus: ”vă dau și un cârnat gratis!”.
Și dă-i și râzi. Și mai repetă o dată, și iar dă-i și râzi. Și tot așa a ținut-o minute în șir.

Ce, ce. Vreți să spuneți că nu-i amuzant? 🙄
Mda. Așa ziceam și eu.

Cea mai bună tehnică de vânzări (😀)

Mâine voi avea o zi destul de plină, și nu doar pentru că sunt alegerile parlamentare (apropo, aflu că diaspora votează cu spor, prezența de până acum fiind cu aproximativ 60% mai ridicată decât cea din 2020; sper să voteze mai cu cap decât săptămâna trecută!). Așa, spuneam de mâine. Omul meu va susține un concert la lăsarea serii, așa încât m-am gândit să vă povestesc încă de azi cu ce m-am mai îndeletnicit zilele astea.

Ca să zic drept, nu cu prea multe. La serviciu continuă să fie sufocant de mult și de aglomerat și simt că mi-e tot mai greu să fac față. Flirtul cu burnout-ul e tot mai intens, dar sunt într-o spirală din care nu văd cum aș putea ieși în viitorul imediat. Volumul de muncă este enorm și nu are cine mă înlocui pentru bunul motiv că și ceilalți se chinuie să răzbească. Nu-mi amintesc de când n-am mai fost atât de epuizată și trebuie să fac apel la toată stăpânirea de sine pentru a nu-mi trimite la dracu' toți clienții care expediază mail după mail după mail cu ”we are asking you to” (prost timing și-au mai ales și ăștia. Dar e final de an și de regulă pe toți i-apucă strechea în perioada asta).

Între toate astea, oare ce ne lipsea? Training de comunicare cu clienții, asta ne lipsea. Joi și vineri nu am putut lucra nimic (deci vom avea de recuperat luni, oh the joy!) și ne-am petrecut timpul cu un viezure care ne-a pisălogit câte 8 ore pe zi cu teste de personalitate și tehnici de ... vânzare. Asta deși noi nu ne ocupăm cu vânzări, fapt pentru care aduc mulțumiri Divinității (nu sunt în stare să vând nimic. Da' știți cum, nimic-nimic, închid paranteza). Nu-i vorbă, că ne asigurase că training-ul e personalizat, dar criteriile trebuie să fi fost al naibii de subtile.

În sfârșit. Am făcut tot felul de joculețe de grup și teste și dacă tot n-aveam de ales, ne-am implicat și pe alocuri ne-am și distrat. Nu pot spune c-am ieșit mai deștepți din training-ul ăsta, dar mno, eternul spanac corporatist.
Cel mai interesant a fost un test pe care-l făcuserăm și-n urmă cu trei ani, în team building-ul din Mallorca. Eram cu toții curioși să vedem dacă ne-am schimbat comparativ cu data trecută. S-a dovedit că doi dintre colegi au alt profil acum (ambii au punctat diferit la partea de leadership), iar restul suntem neschimbați, inclusiv eu. Am fix, dar fix același profil: gândire de tip analitic, metodic, aplecată spre detalii și logică. Și cică sunt prietenoasă și empatică. Zice testul, nu eu 🙈.

Altminteri, cred că eu l-am șocat pe viezure când ne-a cerut fiecăruia să indicăm ”cea mai bună metodă de a convinge un client”. Până mi-a venit mie rândul se epuizaseră toate metodele la care mă gândisem fiindcă le spuseseră deja ceilalți. Așa că am spus fix asta și am adăugat:
- Mai putem folosi și metoda lui Don Corleone.
- Beg your pardon? a întrebat viezurele politicos.
- Din ”Godfather”, zic eu cu solicitudine, și văzând că toată lumea se uita la mine ca broasca la barieră, precizez: ”Luca Brasi held a gun to his head, and my father assured him that either his brains or his signature would be on the contract”. 
Moacele tuturor: 😶😂😶😂😶😂. N-am nimic de zis în apărarea mea. Și absolut nicio mustrare de cuget 😁. La o adică ce, nu e o metodă eficientă? Ba bine că nu 😀.

Cam asta. Urmează altă săptămână plină, pe care sper s-o duc la capăt cu bine. Nu pot încheia înainta de-a vă ruga să ieșiți mâine la vot. Mult noroc nouă, tuturor...

E groasă, oameni buni

În ultimele 48 de ore mediul online dă în clocot și s-a aglomerat de găini fără cap, cu simpatie o spun. Cu simpatie pentru că noi toți suntem găinile. Duminică seara eram încremeniți de șoc, nefiind în stare decât să înroșim pagina de internet a Biroului Electoral Central dând refresh după refresh, făcând calcule, socotind cu înfrigurare procentele și agățându-ne de fiecare pai. Acum că ne-a venit un pic inima la loc, ne agităm și ne-am așternut pe căutat ba soluții, ba vinovați. Și bineînțeles, ne și certăm între noi, de parcă ar fi timp de-așa ceva în perioada asta... 

2.740 de voturi. Atât de aproape a fost România de o nenorocire. Pentru că Marcel Ciolacu n-ar fi avut absolut nicio șansă de a-l învinge pe descreieratul care a ieșit pe locul 1, într-un mod pe care deocamdată nimeni nu pare să-l fi înțeles pe deplin.
Lipsa educației, ignoranța, traiul greu, ani și ani la rând de minciuni ale partidelor, imensa nesimțire și ticăloșie a lui Iohannis, efectul de turmă, fermele de boți... probabil fiecare dintre acești factori, într-o măsură mai mică sau mai mare, a contribuit la situația actuală.
Și niciunul dintre acești factori nu poate fi abordat în pripă. Poate doar fermele de boți, dar povestea asta mi se pare superfluă și în niciun caz accesibilă nouă, oamenilor obișnuiți.
Din punctul meu de vedere, niciuna dintre aceste cauze ale dezastrului nu poate fi remediată în cele mai puțin de două săptămâni câte au rămas până la turul al doilea.

Mai jos vă arăt o mostră a unui votant al lui nea Tăgârță ăsta, care n-avea loc de mine azi (dați click pe imagine pentru a o putea vizualiza bine).

Agresivitate, brutalitate, incultură sinistră. Am tot văzut în ultimele 48 de ore îndemnuri spre răbdare, să le explicăm cu tact și blândețe celor 2.120.401 de persoane care l-au votat pe dement că greșesc. Îmi pare rău, dar nu sunt de acord. Nu este nimic de explicat unuia precum cel de mai sus, sau unuia care pentru orice frază mai lungă decât ”ce faci, c*aie” are nevoie de dicționar. Să le explice monstrul ăla pe care l-au votat. Iar pe cei sub 35 de ani să-i ia cu forța în armată, că a zis că reintroduce armata obligatorie. N-ai ce face cu ăștia, și-n niciun caz în doar câteva zile. Practic e nevoie de reeducare, ca să le scoți din cap borhotul și răutatea. Or așa ceva nu se poate face în 2 săptămâni, e vorba de ani, poate chiar decenii.

După părerea mea, cheia sunt indecișii. Ei sunt cei care trebuie aduși la vot și convinși să o voteze pe Elena Lasconi.

La nivel personal sunt foarte, foarte dezamăgită de românii de aici. Sonatul a câștigat en fanfare în Germania, cu 58% din voturi. Îngrozitor. Acum sunt aproape convinsă că românii pe care-i întâlnisem la secția de votare erau dintre votanții lui. Și eu mă mai și emoționasem. Ca proasta 🙄. 

Acestea sunt numai câteva mostre care oferă o imagine destul de grăitoare a celui pe care peste două milioane de români au decis că și-l doresc președinte:

”Deci aicea [în cutia de Pepsi] sigur este ceea ce vor ei să facă. Ţi-au predat marfa de plastic, tot ce înseamnă nanocipuri, şi intră în tine ca într-un laptop.”
„Apa înseamnă doar H2O? Eu nu cred așa ceva. Oricum, eu vă spun sincer că n-am nimic de-a face cu acest H2O. Este mult mai mult. Este informație, este vibrație, este frecvență.”
„Văd și piramidele egiptene care nu au fost încă folosite pentru ceea ce au fost create.”
„Mi-este egal ce cred unii şi alţii, mai ales astăzi, sau cei care ne ascultă, sau cei care ne vor asculta, însă aicea [la Davos] discutăm de o altă specie. Pentru că specia umană, construită şi dată viaţă de Dumnezeu, nu poate să organizeze asemenea lucruri.”
„N-a fost văzut niciun virus. Nu există, nu l-a văzut nimeni niciodată. Singura știință care există în această lume este Iisus Hristos.”
„Dacă viitoarea mamă este manipulată de genul în care nu poți să naști decât prin cezariană, cum nasc astăzi în România peste 90%, este o tragedie. Știți de ce? Pentru că se rupe firul divin.”
„Zic unii că a ajuns omul pe Lună. Eu nu cred, sunt sigur că nu a fost așa.”

Nu se poate, pur și simplu nu se poate ca asemenea creatură să fie ales Președintele României. Vă rog, ieșiți la vot și duminica asta și duminica viitoare. Nu vă pot spune eu cu cine să votați, dar am încredere în fiecare dintre voi. Nu se poate să ne alegem cu asemenea creatură pe post de șef de stat, mintea mea refuză să creadă că așa ceva e posibil.

2.120.401     

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/alegeri-prezidentiale-2024/rezultatele-finale-pentru-primul-tur-al-alegerilor-prezidentiale-calin-georgescu-a-obtinut-2294-din-voturi-iar-elena-lasconi-1918-3022181

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

2.120.401

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/alegeri-prezidentiale-2024/rezultatele-finale-pentru-primul-tur-al-alegerilor-prezidentiale-calin-georgescu-a-obtinut-2294-din-voturi-iar-elena-lasconi-1918-3022181

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

2.120.401

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/alegeri-prezidentiale-2024/rezultatele-finale-pentru-primul-tur-al-alegerilor-prezidentiale-calin-georgescu-a-obtinut-2294-din-voturi-iar-elena-lasconi-1918-3022181

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractcă greșesc. Îmi pare rău, dar nu sunt de acord. Nu e nimic de explicat unuia care pentru orice frază peste ”ce faci, c*aie” are nevoie de dicționar. Să le explice monstrul ăla pe care l-au votat. Iar pe cei sub 35 de ani să-i ia cu forța în armată, că a zis că reintroduce armata obligatorie. N-ai ce face cu ăștia, și-n niciun caz în mai puțin de 2 săptămâni. E nevoie de reeducare, practic, să le scoți din cap borhotul și răutatea. Or așa ceva nu se poate face în 2 săptămâni, e vorba de ani, poate chiar decenii. Cheia sunt indecișii. Ei trebuie aduși la vot.

”Hai să facem ceva!” 💙💛❤️

Până mai ieri eram convinsă că dacă - DACĂ - mă duc la vot, o fac doar pentru a-l anula, ca să nu risc să mi-l folosească fraudulos vreo jivină coruptă. Efectiv simțeam că nu am nicio opțiune, iar părerea despre Lasconi nu era deloc bună (după cum am și scris acum trei săptămâni). Nu s-a îmbunătățit deloc de-atunci, ba chiar dimpotrivă; după ce-am urmărit-o în dezbateri și emisiunea cu Cristian Tudor Popescu și Cătălin Striblea, numai că nu mi-am pus mâinile în cap. E slabă, nepermis de slabă pentru un candidat la președinție, nu știe mai nimic și nici nu pare că s-ar strădui să învețe, deși ea așa spune.
(De fapt, n-are rost să mai vorbim de politică externă în cazul ei. Adică să fim serioși… ea nu părea să știe că anatomia e parte a biologiei 🙄).

Numai că. Urmărind ascensiunea alarmantă a lui Simion din ultima perioadă am realizat că, oricare ar fi părerea mea despre cucoană, trebuie să folosesc singura pârghie de care dispun pentru a încerca să-i pun piedică extremistului. Dacă ajunge la Cotroceni, ar nenoroci definitiv țara în care m-am născut. Fiindcă nu numai despre el e vorba, ci și de imensul avânt pe care l-ar lua AUR la alegerile parlamentare care vor avea loc săptămâna viitoare.

Așa stând lucrurile, decizia nu putea fi decât una singură. Cu silă, am votat singura persoană despre care cred că-l poate opri pe Simion din a ajunge în turul al doilea.

Semnificativ mai multă lume comparativ cu alegerile europarlamentare, dar în două minute deja terminaserăm. Oamenii se salutau, zâmbeau, citeam pe chipul lor înfrigurarea și speranța.

- Săru'mâna! Hai să facem ceva!

Credeam că sunt blazată, dar tot m-au trecut fiorii.

- Bună ziua! Da, hai să facem ceva!

Am făcut. Cu lehamite, dar am făcut. Și chiar dacă mă dusesem “meh” (știind pe cine urmează să votez), am ieșit cu ditamai nodul în gât. Probabil fiindcă o bucățică din România va rămâne pentru totdeauna în sufletul celor care am plecat. Și-n astfel de momente ne aducem aminte de asta.
Sper doar că Lasconi va avea suficientă minte încât să realizeze că foarte multe dintre voturile pe care le primește astăzi nu sunt ale sale, ci sunt voturi contra extremismului.

Mai sunt câteva ore până se închid urnele și apar primele exit poll-uri, iar prezența la vot este neașteptat de ridicată. Sper ca asta să fie de bun augur.

Adică, mă rog. Atât de bun pe cât se poate să fie, cu Ciolacu mergând en fanfare în turul al doilea (nu-mi imaginez un scenariu în care așa ceva nu s-ar întâmpla). Dar poate țara asta are măcar un dram de noroc și nu cade pradă valului de extremism.

Edit, ora 21:00 locală, 22:00 România: pentru numele lui Belzebut, de unde dracu-a apărut Georgescu ăsta??? Înțeleg că e-n vogă pe TikTok, o mizerie unde nu am cont și nici cea mai mică intenție de a-mi face vreodată. Ferească-ne Cerul pe toți de ăsta!

Și dă-i și luptă, neicușorule...

... și clopoțeii clinca-clinca 😵‍💫.
Ultimele două săptămâni aproape că m-au transformat într-un candidat pentru ”One Flew Over the Cuckoo's Nest”.

🙈 Zece clienți care vor diverse. Unii pe bună dreptate, alții fiindcă au impresia că eu sunt Aladin și e destul să lustruiască lampa ca să li se împlinească orice dorință, alții fiindcă n-au nici cea mai elementară idee cum funcționează lucrurile în branșă (ceea ce nu-i împiedică să behăie cu spor).
Și alții pentru că pur și simplu așa le e felul. Credeam că le-am văzut pe toate în ultimii ani, dar nu eram pregătită pentru găleata de vitriol pe care mi-a turnat-o în cap unul dintre ei.

🙉 Între astea (sau ăștia) am făcut și backup pentru doi dintre clienții unei colege care e în concediu până săptămâna viitoare. Per total am avut răspunderea a peste 600 de vagoane, care circulă vesele prin toată Europa.
Ca să vă faceți idee, am ajuns la concluzia că la urma-urmei Pandelică e rezonabil. Mda, știu ce-am tot zis despre el (o să mai zic), dar chiar dacă m-a enervat sau pisălogit de nenumărate ori (și-o s-o mai facă, e-n ADN-ul ”pandelististic”), niciodată nu m-a adus în pragul unui atac de panică. Și cunoscându-l de atâția ani, sunt încredințată că nici nu se va întâmpla.
”Greta, respiră adânc. Nu așa, adânc, de parcă te pregătești să sufli în lumânări. Bun, încă o dată. Așa. Acum vreau să iei o pauză de 15 minute, mergi la bucătărie, bea o cafea, deschide fereastra și respiră adânc”.
Asta fiind șefa mea, care-a reușit să mă ajute să-mi țin biscuiții la un loc. Mi-a spus a doua zi că-și făcuse realmente griji, în toți anii de când mă cunoaște nu mă văzuse nici pe departe în asemenea stare. A zis apoi niște chestii care m-au făcut să mă simt mai bine și-a încheiat spunându-mi că-i va răspunde ea la mail-ul pe care mi-l trimisese. (Ceea ce-a și făcut, scurt, factual și sec. Între noi fie vorba nu m-am simțit deloc răzbunată, dar privind lucrurile matur și profesionist, nici n-avea cum să-l târnoșească pe-ăla. Tare mi-ar mai fi plăcut, însă nu e posibil).

În retrospect, concluzionez că horoscopul pe care-l citeam acum vreo două săptămâni și care mă bătea la cap: “in November, you will form a strong and lasting bond with your client” nu se înșela deloc. La momentul respectiv m-am întrebat: ”cu mâinile în jurul gâtului?” 🙄
Și poftim cultură.

🤡 Altcineva mi-a trimis o listă cu pretenții atât de absurde încât reflectam că există un singur răspuns adecvat, și anume cel care se încheie cu ”... and a happy f*ck you! 🤬”. Mă rog, am defulat mormăind colorat în fața calculatorului, așa cum v-am povestit că obișnuiesc. I-am trimis o invitație pentru săptămâna viitoare la o discuție în care vom încerca să-i explicăm că, ahem, nu-i vom face toate mofturile doar fiindcă vrea să economisească niște bani cu zero riscuri în ce-l privește.
Anticipez că va fi o experiență deosebit de interesantă. Mailurile cu o grămadă de ”I am asking you” sunt foarte promițătoare 😏.

Una peste alta, abia aștept să treacă perioada asta fără să mai formez vreun ”long and lasting bond” și ce mai glăsuiesc astrele pe-acolo...

”Sherlock Holmes” (BBC) - o bijuterie și o revelație

Așa cum anticipasem duminica trecută, a fost o săptămână grea. Poate chiar mai grea decât îmi închipuisem și inclusiv în privința asta am imaginație bogată (din nefericire). Nu m-am putut aduna pentru a scrie, am încercat de vreo două ori, dar nu se lega nimic și am decis că n-are rost să mă aștern la scris atâta timp cât nu mă simt în stare.
Acestea fiind spuse...

”The name is Sherlock Holmes and the address is 221B Baker Street”.

Exact, Sherlock Holmes - despre el povestim astăzi, mai exact despre miniseria britanică avându-i în rolurile principale pe Benedict Cumberbatch și Martin Freeman.

Dacă ar fi să găsesc un motiv pentru care mi-a trebuit atât de mult timp până să m-apuc de el probabil că răspunsul ar fi ”Elementary”, din care am văzut mai demult cinci sezoane. Pentru mine Sherlock era Johnny Lee Miller, cumva se ”arhetipase” în mintea mea și nu-mi puteam închipui pe altcineva în rolul ăsta. Cât de tare mă înșelam aveam să aflu încă de la primul episod, căruia i-am dat play pe Netflix din curiozitate, fără mari așteptări și pentru că aveam chef de un serial polițist (ca de obicei 😀).

Citisem cu ani în urmă o parte din povestirile lui Arthur Conan Doyle, dar nu-mi aduceam decât vag aminte de ele - și analog ”Elementary”, sunt adaptate într-o versiune modernă, ceea ce a contribuit semnificativ la succesul acestei miniserii. A fost așadar foarte interesant de urmărit din punct de vedere al acțiunii, dar dincolo de asta îmi lipsesc cuvintele pentru a descrie cât de fascinant mi s-a părut, încă din primele secvențe, Benedict Cumberbatch. (Îmi cer scuze, dar permiteți-mi să 🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩🙂🤩. Mulțumesc, acum putem continua).

Dinamica dintre el, Martin Freeman în rolul lui Watson (pe care-l știam din primul sezon ”Fargo” și mi s-a reconfirmat că e un actor excelent) și Mark Gatiss (Mycroft Holmes) reprezintă un spectacol în sine. Am revăzut de zeci de ori anumite secvențe și de fiecare dată am râs la fel de tare. Sunt expresivi, convingători, intenționat histrionici când trebuie, naturali în oricare alt moment.

Relația dintre ei evoluează oarecum surprinzător (și diferit față de scrierile lui Conan Doyle). Sherlock are un umor tăios și sclipitor, este cinic, nu de puține ori îngâmfat, sardonic, necruțător chiar și față de cei despre care știe că sunt vulnerabili (Molly e un exemplu distinct, fiind îndrăgostită de el fără speranță). Dar spre deosebire de carte, Sherlock din serial dă dovadă de foarte multă considerație și respect față de Watson, pune preț pe opiniile lui și în timp ajunge să-l considere un membru al familiei; de asemenea, are momente în care își arată latura vulnerabilă, ceea ce-l umanizează și te determină să-l îndrăgești. În același timp, spre deosebire de scrieri, Sherlock-ul lui Cumberbatch este considerabil mai puțin manierat și mai refractar față de tot ceea ce presupune integrarea socială.
Încercând să descriu impresia mea despre Benedict Cumberbatch, aș spune că este un actor fabulos, complex, versatil, cu o dicție impecabilă, o voce adâncă și cu unele dintre cele mai expresive priviri pe care mi le-aș putea imagina. Este o bucurie să știu că mai sunt o mulțime de filme cu el pe care nu le-am văzut încă și mai am multe, multe de aflat. În anul 2013 a fost clasat pe locul cinci în topul „Cei mai fascinanți oameni din Marea Britanie” al revistei Tatler, situându-se mai sus decât ducesa de Cambridge (actuala prințesă de Wales) și imediat sub defuncta regină Elisabeta a II-a.

E greu de scris despre un serial din care nu vrei să dai spoilere; chiar dacă nu e tocmai recent, eu sunt un exemplu că e perfect posibil să nu-l fi văzut până acum și n-aș vrea să ruinez plăcerea nimănui. Pot spune că în multe privințe este surprinzător. Puțini oameni sunt ceea ce par a fi. De multe ori, ceea ce vedem că se întâmplă e doar ceea ce suntem lăsați să ni se pară că vedem.
Chiar dacă sunt numai 13 episoade, fiecare dintre ele are o oră și jumătate, fiind așadar ca un film în sine și toate se încheie cu un ”clenci”. Acțiunea este intensă și pe alocuri te ține cu adevărat cu sufletul la gură (cel mai elocvent exemplu care-mi vine în minte este Eurus; dacă nu cunoașteți personajul, vă promit c-o să faceți ochii cât cepele aflând cine e și cu ce se îndeletnicește).

Personajele secundare mi s-au părut foarte bine conturate și au adus multă culoare.

Greg Lestrade e un tip inteligent și pragmatic. A realizat demult că Sherlock are niște calități ieșite din comun și, fără false orgolii, apelează la el când are un caz căruia nu-i poate da de cap.
Sunt fan absolut al lui Mrs. Hudson. Cine-ar fi bănuit că soțul ei fusese șeful unui cartel de droguri? Dacă o subestimezi, afli cât de curând ce mare greșeală ai făcut, iar când se rățoiește la Sherlock este absolut savuroasă: ”I'm your landlady, not your housekeeper.” 😀 Hotărât lucru, am nevoie de o Mrs. Hudson în viața mea. Mi-o și imaginez bătăioasă, cu vreun ciomag în mână, stropșindu-se la clientul meu Dear: “My husband used to run a cartel. If you send to Greta one more message asking her yet another stupid question, I swear to God I will smack that head of yours!” 🤣🤣🤣
De Molly Hooper mi-a părut rău. Îndrăgostită fără speranță de Sherlock, îi aruncă uneori niște priviri de-ar topi toată pătura de gheață din Antarctica. Împotriva oricărei rațiuni sperasem la un final cu happy end pentru ei doi, dar știu că n-ar fi fost posibil. Sherlock nu poate avea o iubită, nu e croit pentru o relație amoroasă (cu Irene Adler fusese mai degrabă o ciocnire a spiritelor).
Mycroft Holmes e un tip în esență cinic, dar sub aparența de dur ține foarte mult la fratele lui și nu ezită să-și folosească influența pentru a-l salva dintr-o situație critică, ba chiar își riscă propria viață atunci când se ajunge într-un moment crucial. Interacțiunea dintre el și Sherlock reprezintă un garant al bunei dispoziții.

Cinci aspecte inedite ale serialului
🔴 Amanda Abbington, care o interpretează pe Mary Watson, a fost  partenera lui Martin Freeman în viața reală timp de 16 ani, iar părinții lui Sherlock și Mycroft sunt adevărații părinți ai lui Benedict Cumberbatch. Foarte convingători în rol cu toții, de altminteri. Chicotesc de fiecare dată când revăd scena în care doamna Holmes își admonestează băieții pe care i-a surprins fumând 🤭.
🔴 Mark Gatiss a făcut mult mai mult decât să joace rolul lui Mycroft; este coproducător și co-scenarist al serialului. Intensitatea acțiunii și dramatismul i se datorează în bună măsură, el fiind de părere că versiunile precedente ale lui Sherlock Holmes fuseseră prea lente.
🔴 A fost intenția producătorilor de-a coopta în distribuție actori mai puțin cunoscuți. Benedict Cumberbatch era cunoscut în principal ca actor de teatru, iar Martin Freeman era prea puțin cunoscut la momentul respectiv, având în general apariții scurte și un rol în serialul ”The Office”. Proiectul ”Sherlock Holmes” a fost cel care i-a pus pe amândoi pe hartă absolut meritat, impunându-i atât ca actori de dramă, cât și de comedie. De altminteri Cumberbatch a fost din start unica opțiune a producătorilor pentru rolul principal, după ce-l văzuseră în filmul ”Atonement”. Și-au impus punctul de vedere, chiar dacă BBC a protestat inițial că nu e suficient de sexy (oh, please 🙄).
🔴 După ce a fost distribuit în rol, Benedict Cumberbatch a citit absolut toate povestirile și romanele scrise de Arthur Conan Doyle, ca parte din pregătirea lui pentru a interpreta unul dintre cele mai cunoscute personaje din literatura polițistă a tuturor timpurilor. Experiența lui ca actor de teatru l-a ajutat nu doar să construiască foarte credibil latura mizantropă a lui Holmes, dar să o și facă în mod amuzant de cele mai multe ori.
🔴 Rolul lui James Moriarty (Nemesis-ul lui Sherlock) i-a adus lui Andrew Scott premiul BAFTA, însă opinia publică și criticii au avut păreri împărțite referitor la performanța lui. Unele recenzii au fost atât de dure, încât Scott a fost devastat și l-a sunat pe Mark Gatiss (Mycroft) pentru a-și cere scuze.

Nu pot încheia fără să vă las câteva fraze monumentale și spumoase ale lui Sherlock - greu de tot m-am hotărât...

😃 ”Anderson, don't talk out loud. You lower the IQ of the whole street”.
😃 ”Good evening, Mycroft. Try not to start a war before I get home, you know what it does for the traffic”.
😃 ”Dear God, what's it like in your funny little brains? It must be so boring!”
😃 ”Watson. Come at once if convenient. If inconvenient, come all the same”.
😃 ”Because you're an idiot. No, no, no, don't be like that. Practically everyone is”.
😃 ”I'm not a psychopath, Anderson. I'm a high functioning sociopath. Do your research”.
😃 Watson, deschizând frigiderul: ”There's a severed head in the fridge”. Holmes: ”Just tea for me, thanks”.

În încheierea acestui articol, mai am doar două lucruri de zis: 1) dacă n-ați văzut serialul până acum, vă asigur că este un adevărat regal și 2) abia aștept să citesc biografia lui Benedict Cumberbatch pe care, desigur, am dat buzna să o comand imediat ce-am aflat că există 😀.

Fărâme duminicale

Îmi propusesem ca astăzi să vă povestesc despre Sherlock Holmes, dar aproape că nu m-am simțit în stare să mă ridic de pe canapeaua pe care mă lăsasem să cad și pe care am zăcut niște ore la rând. Săptămâna care a trecut n-a fost ușoară pe plantația unde dau cu sapa și nici următoarele nu se anunță mai trandafirii. Volum enorm de muncă, dar asta n-ar fi neapărat o problemă, cât senzația tot mai pregnantă de zădărnicie față de cât de utopice, nerealiste, neimplementabile, ne...moașă-sa pe gheață sunt foarte multe dintre cerințele și obiectivele impuse.
Mă simt ca-n basmul cu balaurul căruia îi tai un cap și-i cresc trei în loc. Și scuipă flăcări pe toate odată.

🤓 Dar dacă mă uit cine-mi vizualizează profilul pe LinkedIn, realizez că am destule motive să mă scarpin în cap ca Moș Ion Roată:

Ori uleiuri aromatice, ori Ministerul de Finanțe din Luxembourg. Ce să zic, m-am aranjat. Suspectez că filtrele ăstora au guturai. Zic asta uitându-mă și la sugestiile pe care mi le fac.

Ăștia or fi prins de veste că vreau să slăbesc și vor să m-ajute să-mi procur niște iarbă de-aia meseriașă?

😕 Ca mulți alții probabil, mă încearcă sentimente de neliniște referitor la ceea ce se va întâmpla în Europa ulterior alegerii lui Trump. Tocmai acum și-au găsit și politicienii germani s-o pună de-o criză politică. Sigur, nu e ca și cum aș putea controla eu ceva din toate astea, dar asta nu mă face să mă simt mai bine. Parcă tot am un ghiont care mă însoțește și nu-mi mai dă pace. 

📚 În ultimul timp am început vreo trei cărți și n-am dus niciuna la capăt (deși toate erau interesante și promițătoare). Chestia asta îmi cam dă de gândit. Mă gândesc să nu fie vreun pui de Burnout.

🎥 Am un sentiment comparabil cu momentul când am terminat de citit seria ”Harry Potter” și după aceea nu mai știam ce să fac și de ce să mă mai apuc. Numai că de data asta mă refer la seriale. Greu, greu tare să te apuci de altceva după Sherlock și minunatul Benedict Cumberbatch... Dar, am început ”Lincoln Lawyer” și cu toate că inițial părea cam lent și anost, m-a prins binișor. Însă nu stă lângă Sherlock, vreau să spun că din punctul meu de vedere nici măcar nu există comparație.

Atât pentru azi, cu scuzele de rigoare pentru scurtime. Sper să-mi revin zilele următoare că de nu, pe barba profetului, tot scurtez vreun client de cap...

Acum 20 de ani, într-o după-amiază de noiembrie... 🙂

 - Ce-ți place ție din punct de vedere fizic la un bărbat? mă întrebase într-una din primele conversații online, când niciunul nu știa nimic despre celălalt. Nici cum arată, nici cu ce se ocupă. Poate doar vârsta să o fi știut, dar nu sunt deloc sigură.
- Hmm. N-am fixații gen ”să fie blond sau brunet, cu ochi albaștri sau verzi”, dar îmi plac mâinile fine, ca de pianist sau de chirurg.
- Nu știu dacă am mâini fine, dar pianist sunt, a venit răspunsul pe monitorul din fața mea.

”Ești tu pianist, cum sunt eu regina din Saba”, mi-am zis eu contemplând răspunsul care, în context, părea de-a dreptul neverosimil. Dar m-am pregătit pentru prima întâlnire cum n-o mai făcusem pentru nimeni până atunci, și prin asta vreau să spun că mi-am pus inclusiv lentile de contact. Nu știu exact de ce m-am pigulit atâta, dar scurt pe doi, cred că voiam pur și simplu să-l impresionez.
Tocmai izbutisem, nu fără oarece eforturi, să-mi pun prima lentilă, când sună telefonul. La naiba, cred că anulează întâlnirea, m-am gândit și-am răspuns morocănoasă, pregătindu-mi deja un răspuns diplomatic din categoria ”ei, asta e, nicio supărare, rămâne pe altădată”.
- Bună, uite de ce te sun. Sunt la Conservator și-am găsit o clasă de pian liberă. Ai vrea să-ți cânt ceva la pian?
Ha! Deci chiar e pianist 😀. Simțindu-mă foarte motivată în lumina acestei revelații, mi-am pus cu succes a doua lentilă și-am purces către Conservator.

Mi-a dăruit un recital de aproximativ trei sferturi de oră. Desigur, nu i-am spus eu ce să cânte, nici vorbă să-mi fi permis așa ceva atunci. A ales piese cunoscute (îmi aduc aminte de ”Ploaia”, ”Ballade pour Adeline” și ”All by myself”; la primele două mă gândisem și eu și le-a interpretat fără să-i spun, ceea ce m-a cam pus pe gânduri) și mă simțeam ca într-un fel de vrajă. Un bărbat pe care-l vedeam pentru prima dată cânta la pian, numai pentru mine.
Și da, chiar are mâini fine, aspect pe care l-am observat imediat 🙃.

Îmi adusese și o cutie de praline Baileys, din care m-am înfruptat cu demnitate pe parcursul recitalului, iar asta n-a fost o figură de stil: erau absolut delicioase, eu nu aveam prea des ocazia să gust ciocolată atât de fină (nu-mi permiteam, din cele trei lulele pe care le câștigam pe-atunci abia reușeam să mă întrețin) și cu greu mă abțineam să nu mă înfig cu adevărat în ele. ”Ce-ar crede el despre mine dacă le-aș mânca pe toate? Nu se face așa ceva. Dar sunt atât de buneeee...”. Din ce-mi aduc aminte, am reușit să las vreo patru-cinci în cutie. Mi le-a cedat și pe alea 😀. 

- Trăgeam cu coada ochiului la tine și mă bucuram să văd că-ți plac, mi-a povestit ulterior.

În ziua aceea mi-a făcut cadou un CD cu soundtrack-ul din ”Twin Peaks”, pe care știa că mi-l doresc și ne-am luat la revedere convenind că “vorbim”.
Seara acasă, ascultând CD-ul și notându-mi în jurnal impresiile zilei am realizat că, mai presus de orice, mă simt liniștită. Avusesem un an oribil și nici perioada aceea nu era deloc bună, așadar cu atât mai surprinzătoare era starea de bine pe care o aveam ulterior întâlnirii. Redau un fragment din ce am scris atunci:

”Ascult CD-ul în acest moment și sunt în transă. E Sublim cu „S” mare, mă simt copleșită. Nici nu aș fi crezut că pot avea avea acest CD, care, din cîte știu, nu se găsește nicăieri în România. (...)
Cum mă simt acum, pe fondul acestei muzici de vis și a discuțiilor avute... mă simt extraordinar de liniștita și de calmă, în profunzime. Cred că e satisfacția dată de muzica bună. Ma gîndesc că există soartă, Karma...(...) Nimic nu este întîmplător pe lume. Nu există coincidențe, ci doar destin. (…)
Tot ce știu e că mă simt ciudat.... dar extrem de liniștită. Nu pot să descriu exact ce simt. Împăcare.... parcă focul din mine s-a mai domolit și arde așa, mocnit.... și parcă toate mizeriile din ultima vreme și-au pierdut din importanță și forță de impact. Nu știu cât o să mă țină starea asta, dar cît durează..... e bine.”

Niciunul nu se vedea într-o relație în viitorul imediat.
Niciunul nu căuta.
Și-n după-amiaza aceea de 7 noiembrie 2004, niciunul dintre noi nu știa că-și găsise Omul 🙂.

America a ales, și-o să trăim cu asta și noi și ei

Am zis inițial că n-o să scriu despre alegerile de peste ocean, dar nu mă pot abține, mă mănâncă, trebuie să mă exprim 😀.

No, așa. Spuneam alaltăieri că potrivit sondajelor scorul e foarte strâns, dar aveți cuvântul meu că nici prin cap nu mi-ar fi trecut că asemenea diferență poate fi posibilă.

De fapt, eram destul de sigură că nu vom avea rezultatul final înainte de sfârșitul săptămânii. Anticipam o cursă umăr la umăr, în care alternativ va fi când unul, când celălalt în frunte, cu variații minime de scor, până când, probabil în weekend, se va trage linie. În niciun caz nu mă așteptam la asemenea diferență și cred că merită să vorbim un pic despre asta.

După cum vedem, Trump și-a adjudecat 277 electori și 71.212.766 de voturi. Prin comparație, acum patru ani Trump avusese 232 de electori și 74.223.975 de voturi. Nu cred c-o să pricep în viața asta cum funcționează sistemul electoral american, dar luând-o băbește, pe număr de voturi, vedem limpede că-n ultimii patru ani a pierdut un pic peste trei milioane de alegători.
Dar cum arată situația în partea cealaltă? Păi să vedem: 224 de electori și 66.282.947 voturi. În 2020, Joe Biden a câștigat cu 306 electori și 81.283.501 voturi, stabilind inclusiv recordul pentru cel mai mare număr de voturi primite de un președinte american.

Față de 2020, republicanii au pierdut un pic. Democrații, în schimb, s-au prăvălit de-a berbeleacul. O asemenea prăbușire nu poate fi justificată numai de ”pfff, ce nătărăi sunt americanii”, cum am tot citit astăzi. E ușor să te înfoi pe ei, vaaaai, cum au votat. Dar că le e tot mai greu să se ajungă cu banii de la o săptămână la alta, că la supermarket cumpără tot mai puțin cu aceiași bani din cauză de inflație, și cine știe câte alte greutăți au de care noi habar n-avem, nu ne gândim. Dacă peste 70 de milioane de oameni au decis că vor altceva, înseamnă că democrații au făcut niște greșeli oribile.

Așa m-am săturat de cât li s-a tot pus democraților palma-n fund. Nu, frate, au făcut-o de oaie! Și Kamala n-a pierdut numai pentru că e femeie și e de culoare, deși America e mai conservatoare decât își închipuie mulți. Au fost și alte cauze, fundamentale, care trebuie analizate. Dacă-i tot jelim pe democrați că vaaaai, bieții de ei au pierdut pentru că au vrut să aducă la Casa Albă o femeie, tot de-a mirarea o să scriem și peste 4 ani.

Faptul că Trump a câștigat și votul popular (nu se mai întâmplase din 2004 ca un republican să câștige votul popular) mi se pare deosebit de semnificativ, ca și faptul că republicanii au câștigat și Senatul, și de asemenea - din ce-am înțeles - Camera Reprezentanților. Practic, au câștigat tot ce se putea câștiga. Ce ne spune asta? Dincolo de orice sistem electoral alambicat, majoritatea i-a vrut pe republicani. Sau nu i-a mai vrut pe democrați. Și cu asta basta. Dreptul lor, votul lor.

Că veni vorba, până la ora asta Kamala n-a binevoit să iasă cu niciun mesaj public. Ce fel de lider e? Au votat-o peste 66 de milioane de oameni, care cu siguranță sunt amărâți. Nu are chiar nimic să le spună, niciun cuvânt, nicio îmbărbătare, nicio asigurare că nu vor fi lăsați de izbeliște și lupta va continua din opoziție? Poate consideră că nu merită, din moment ce n-au votat-o destui, sau poate e prea dărâmată de rezultat. În ambele cazuri, nu se dovedește a fi un lider. Iar dacă iese acum, la spartul târgului, degeaba mai iese. Momentul când era nevoie s-o facă a trecut.

Nu văd rostul văicărelilor, ”vai, cădere morală” (🙄) și nici a potopului de injurii adresate celor care l-au votat pe Trump. Va trebui ca întreaga lume să joace cât mai bine cu cărțile pe care le are.

The game is on, ca să-l citez pe dragul de Sherlock Holmes (am devenit fan absolut al lui Benedict Cumberbatch. Știu că v-am mai zis asta, dar ceva-mi spune că o să vă mai zic 😀).

Câteva gânduri despre alegerile de azi și din perioada imediat următoare

Trăim niște zile, respectiv săptămâni istorice și sper ca după ce se vor fi încheiat să nu meargă totul, cum se spune, downhill from here...
De doi bani speranță, cum e vorba. În realitate, lucrurile nu arată bine deloc, de nicio parte.

Alegerile din Moldova sunt fraudate pe față, în sensul că Putin și ciracii lui nu-și dau nici măcar o minimă osteneală să se ascundă. Zeci de autocare sunt în drum spre Bulgaria și Turcia și au apărut informații concrete despre mobilizarea celor din Transnistria. Un jurnalist notează că podurile care trec din Transnistria în Moldova, care de obicei sunt goale, în dimineața asta erau pline de mașini care se îndreptau spre secțiile de votare. Mai mult chiar, s-au pus și avioane la dispoziție (transport dus-întors că suntem grijulii, nu) către Belarus și Azerbaidjan. Uniunea Europeană a fost informată că, de asemenea, este extrem de probabil că vor avea loc tentative de fraudare în secțiile de votare.
Și stai și te uiți la toată această incredibilă mobilizare a răului. Și te simți neputincios și nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva totuși e posibil ca răul să câștige, sfidând orice lege scrisă și nescrisă a lumii ăsteia.
Dacă Maia Sandu va pierde alegerile de astăzi, Moldova ia drumul negurii și nici pentru România nu are cum să fie bine, în contextul situației actuale și al războiului de la graniță.

Din punctul meu de vedere alegerile din Statele Unite ale Americii, care vor avea loc marți, sunt cele mai importante. Absolut și indiscutabil cele mai importante. Nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru întreaga lume, inclusiv România.
De unde mă uit eu, pentru noi mai mult contează cine va fi la Casa Albă în următorii patru ani decât cine va fi la Cotroceni în următorii cinci.
Nici acolo nu arată deloc bine, dacă e să crezi în sondaje sau în estimările caselor de pariuri. Cei doi sunt prea umăr la umăr, având în vedere că au mai rămas doar două zile. Mi-e o ciudă pe democrați de nu vă spun. Practic, au greșit pe toată linia: nu au crescut un nou lider în partid după Obama, s-au tras pe fund 3 ani plimbându-l pe Trump la tribunale ca să nimic (sau doar ca să aibă influencerii mugshots cu care să facă meme-uri, hahaha și hihihi, ce ne-am mai distrat 🙄) și nu au fost fermi cu Biden, care nici n-ar mai fi trebuit să candideze a doua oară. Nemaivorbind că s-a agățat de Biroul Oval cu disperare până în ultima clipă. Ar fi o minune să iasă Kamala, mai ales că la o diferență atât de mică, le va fi cu atât mai ușor republicanilor să mânărească atâtea voturi câte vor fi necesare.

Cât despre alegerile din România... nici nu știu de unde să încep. Aș fi zis că sunt cetățeanul turmentat (”eu cu cine votez?”), dar nici măcar asta nu pot spune, fiindcă simt că efectiv nu pot vota cu nimeni de data asta.
Și din ce observ, atât online cât și offline, foarte multă lume pare să gândească la fel.
N-are niciun sens să discutăm despre Ciolacu, Ciucă, Simion sau Geoană. Sunt o apă și-un pământ. Corupți până la os, ignoranți, nerușinați, nemernici, mincinoși, hoți... și lista ar putea continua la infinit.
Ai zice că mai rămâne Lasconi, dar în ceea ce mă privește nici ea nu este o opțiune. Asta deși credeți-mă că am încercat, în sensul că am citit cu regularitate pagina ei și am urmărit-o o vreme. Dar nu. Începând de la ”avortul nu e o crimă dacă este din motive medicale” (discurs pe care l-a modificat în campanie, după ce i s-o fi explicat că se împușcă singură în picior), continuând cu nenumăratele gafe (am reținut-o pe cea cu diaspora) și cu habarnismul ei în cam toate privințele...
Femeia asta e doar platitudini și lozinci, dacă o iei la puricat nu știe mai nimic. Nici politică externă, nici internă, practic înșiră doar texte care, vorba lui Caragiale, gâghilă urechile într-un mod plăcut (”instituțiile statului trebuie să fie în slujba românilor, nu a politicienilor”). Și nici măcar faptul că nu știe nu mă enervează atât de tare - vorba aia, nimeni nu s-a născut învățat - cât aroganța de tipul ”președintele nu trebuie să le știe pe toate, că de-aia are consilieri”. Păi bine, doamnă, într-o eventuală întrunire la nivel înalt, unde pe alocuri trebuie să te adaptezi contextului, îți iei consilierii cu tine să-ți șoptească? Asta ca să nu-mi aduc aminte de întrevederea ei cu ambasadorul Turciei la București, unde-i dădea zor despre Convenția de la Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței față de femei, în condițiile în care Turcia s-a retras din Convenție încă de-acum trei ani. Cum să te duci la întrevedere atât de nepregătită? Și e doar un exemplu.
Hai că de ce scriu, de ce mă enervez mai mult că nu mă ajută absolut deloc să o votez. Nu, argumentul ”ceilalți sunt mai nașpa” nu e suficient pentru mine, deși este adevărat.
Cel mai probabil îmi voi anula votul, mă gândesc.

M-aș întreba cum de-a ajuns totuși România în situația de-a avea atâția clovni periculoși pe buletinul de vot, dar apoi mă uit spre Statele Unite și nu-mi mai vine să mă întreb nimic.
Tot ce sper e ca ziua de marți să nu rămână în memoria colectivă drept încă un ”remember, remember the 5th of November”.