Apariția de la fereastra casei goale unde-ar fi urmat să ne mutăm

Zilele astea sunt cufundată într-o carte de Stephen King, cum altfel decât fascinantă și în care este vorba despre o casă bântuită. Dar nu despre ea mi-am propus să scriu astăzi (cu atât mai mult cu cât n-am terminat-o încă), ci despre cum era să ne mutăm noi într-o casă unde... hai să spunem că am unele motive să cred că ceva foarte ciudat se petrecea.

Povestea este veche și nu m-am mai gândit de foarte mult timp la asta. Se întâmpla în primăvara lui 2010. Proprietarul apartamentului în care locuiam în chirie ne anunțase că trebuie să ne mutăm fiincă are nevoie să se mute el însuși în locuință (unul dintre puținele motive pentru care poți da afară un chiriaș care nu face niciun fel probleme și plătește chiria la timp) și ne dăduse preavizul legal de 3 luni.
În mod normal n-ar fi fost o problemă să ne găsim altceva, nici măcar în orașul mic unde locuiam pe atunci. Dar noi, fără a fi lipsiți de surse de venit, eram strâmtorați financiar, motiv pentru care nu prezentam ”siguranță” în ochii proprietarilor.
Ne duceam la vizionări, completam chestionarele cerute și colectam refuz după refuz. Iar timpul trecea.

Cam în acea perioadă, o prietenă ne-a intermediat accesul la un tip care voia să-și închirieze una dintre casele pe care le deținea și, aspect foarte important pentru noi, era dispus să ne facă o reducere substanțială, oferindu-ne casa contra unei chirii mult sub prețul pieței. Omul era bogat, efectiv nu avea nevoie de bani și tot ce voia era să locuiască cineva de încredere în casă, pentru a nu o ține goală.

Ce ne-am fi putut dori mai mult? Ne-am întâlnit cu el și ne-am dus să vedem casa. Era destul de mare (cam prea mare pentru noi doi și puțina mobilă pe care o aveam atunci), dar chiria ar fi fost cu siguranță în bugetul nostru și ăsta era singurul lucru care conta la momentul respectiv.
Am făcut un tur complet, am discutat cu proprietarul câteva aspecte de ordin organizatoric și-am ieșit. Urma să ne revedem pentru semnarea contractului.
Înainte să plecăm, m-am întors și-am aruncat încă o privire casei.

Și-atunci am văzut.

La una dintre ferestrele de la etaj se afla o femeie care privea spre noi. Am văzut-o foarte clar. Părea să fie ceva mai în vârstă - spre 60 de ani sau peste, cu părul până la umeri și îmbrăcată în ceea ce părea să fie un halat de casă de culoare maro, cu guler mare din dantelă albă.

În punctul ăsta probabil zâmbiți îngăduitori, așa cum au zâmbit și alți cunoscuți când le-am povestit.
👻 ”Erai stresată de căutările de până atunci și *vedeai* chestii”.
Da, eram stresată de căutările de până atunci, dar tocmai din motivul ăsta îmi doream să iasă bine cu această casă, fiindcă preavizul dat de proprietar se scurgea alarmant de repede.
👻 ”Știi și tu că nu există fantome”.
Da, știu că nu există fantome. Teoretic. Practic, ceea ce am văzut a fost atât de real și de... veridic, încât cred că de fapt tot ce știm e că nu știm nimic.
👻 ”Nu voiai să locuiești acolo și ai proiectat inconștient imaginea aia”.
N-aș fi avut nimic împotrivă să ne mutăm în casa aceea. Ba dimpotrivă, eram curioasă cum va fi, pentru că - spre deosebire de omul meu - eu mi-am trăit cea mai mare parte a vieții la bloc.
👻 ”Sigur citeai tu ceva cu fantome în perioada aia”.
Asta ar fi simplificat foarte mult lucrurile, pentru că mi-ar fi oferit explicația perfectă. Dar nu, chiar nu citeam nimic de felul ăsta atunci și nu citisem nici în perioada dinainte.

Am ales să nu-i spun nimic soțului, fiindcă nu eram pe deplin încredințată că nu sunt tra-la-la și pe de altă parte, problema locuinței era deosebit de stresantă. Văzând și făcând, mi-am zis. 

Câteva zile mai târziu, proprietarul casei ne-a comunicat că s-a răzgândit și nu vrea, totuși, să închirieze în pierdere. Am fost inundată de ușurare și abia atunci i-am povestit omului meu. ”Și-n condițiile astea, tu erai dispusă să ne mutăm acolo?! Chiar dacă ți s-a năzărit, tu cum ai fi putut trăi în casa aia? Mai ales dacă se întâmpla să fi fost eu plecat uneori?”.

Adevărul e că nu știu. Nu mă gândisem atât de departe. Dar am fost și sunt recunoscătoare că n-a trebuit să aflu.

După câteva săptămâni, am găsit apartamentul perfect pentru noi. Situat foarte aproape de unde locuiserăm până atunci, ceva mai mic și mai ieftin decât cel pe care urma să-l părăsim, confortabil și bine compartimentat. Totul a decurs perfect, din categoria ”când e să fie...”. Inclusiv de-acum fostul proprietar a fost de acord să ne mai lase o lună în vechea locuință, până când noul apartament urma să fie disponibil. Am locuit acolo nouă ani, până când ne-am început viața la Hamburg și ne-am simțit mereu foarte bine în el.

Au trecut paisprezece ani și nu am nicio explicație pentru acea, să-i spunem, viziune. Probabil e mai bine că nu am. Unele lucruri e mai bine să rămână acolo unde și așa cum sunt.