”Gomorrah”. A povesti despre Camorra îngrozitor de bine și extraordinar de realist

Acum câteva zile am terminat de vizionat serialul ”Gomorrah”, adaptat după romanul omonim al lui Roberto Saviano, care este o radiografie a Camorrei (mafia napoletană). Citisem cartea în urmă cu mai mulți ani și mi se păruse fascinant de înspăimântătoare, dat fiind faptul că a fost inspirată din realitate. Documentarea s-a întins pe durata a ani de zile și toate faptele descrise pot fi probate. ”Știu, și am dovezi” este ideea călăuzitoare întâlnită frecvent în carte. Și este și motivul pentru care Saviano este amenințat cu moartea de Camorra, trăind de foarte mulți ani sub protecția poliției. 
Acesta reprezintă ”certificatul de autenticitate” al cărții. Dacă n-ar fi fost adevărat ceea ce a scris, camorriștii nu s-ar fi sinchisit de el.

Așa stând lucrurile, am început serialul cu așteptări direct proporționale. Sărind direct la concluzie, pot spune că acestea au fost depășite cu asupra de măsură.
Da, este un serial dur. Pe alocuri, aș spune, chiar foarte dur, deși în general se lasă mult loc imaginației. Dar nu întotdeauna.
Însă este, cu adevărat, extraordinar de bun.
Iar ceea ce-l face să fie atât de bun este în primul rând realismul. Terifiantul său realism.

Acest serial și-a propus să demonteze imaginea mafioților, prezentată romantic și în note predominant pozitive în atât de multe filme și întreținută ca atare vreme de zeci de ani. ”Nașul” și ”Clanul Soprano” sunt numai două exemple de acest gen, devenite celebre ca urmare a realizării de excepție și a actorilor care au jucat, dar nici pe departe singurele.

Realitatea este că nu există mafioți eroi, șarmanți cavaleri întunecați. Nu avem de-a face cu o versiune modernă a lui Zorro aici, cu toate că asta e una dintre imaginile la care se aspiră în majoritatea filmelor care abordează subiectul.
Nu există nimic romantic în a semăna pretutindeni moarte, distrugere și oroare.
Mafia pângărește și nenorocește tot ceea ce atinge, fără să țină cont dacă cei loviți fac parte din lumea ei sau nu.
Pe unde trec mafioții rămân doar stive de cadavre și destine frânte.
Mafiei nu-i pasă de absolut nimeni și nu are milă de nimeni. Adolescenții sunt torturați pentru informații și executați. Fetelor li se fracturează genunchii cu bare de metal pentru a spune unde se ascund prietenii lor și mor în chinuri fiindcă nu sunt crezute când spun că nu știu, deși acesta era adevărul.

Serialul reușește să arate foarte clar toate acestea, și mult mai mult decât atât.

Este povestea lui Ciro di Marzio, membru al clanului Savastano, al cărui centru de acțiune se află în Secondigliano (o suburbie din Napoli) și condus de Pietro Savastano, personaj inspirat de Paolo di Lauro, un camorrist care a condus districtele Secondigliano și Scampia din 1982 și până în 2005, când a fost arestat și condamnat la 30 de ani de  închisoare.
Gennaro (Genny) este fiul lui Pietro, care în primă fază pare incapabil de-a călca pe urmele tatălui, dar va trebui s-o facă atunci când acesta este închis într-un penitenciar de maximă siguranță și din răsfățatul imatur devine un criminal lipsit de scrupule. Immacolata, mama lui Genny și soția lui Pietro, este una dintre figurile feminine puternice și marcante ale serialului.

De la stânga la dreapta: Ciro di Marzio, Pietro Savastano, Gennaro și Immacolata

Personajul meu preferat (dacă poți ”prefera” vreunul într-un asemenea film) a fost Pietro, interpretat de Fortunato Cerlino. Nu-l cunoșteam pe actor (pe niciunul din distribuție, de fapt), dar mi s-a părut deosebit de expresiv. Aș spune și că a fost credibil în rol, cu toate că a avut unele momente de vulnerabilitate pe care nu știu dacă un real Capo di tutti i Capi și-ar permite să le aibă.

Contextul creat după încarcerarea lui Pietro Savastano îi va pune pe Ciro și Genny de poziții opuse ale baricadei, fiecare alcătuindu-și propria bandă și aspirând la preluarea supremației în Secondigliano. Din prieteni - frați, cum spun ei - devin dușmani de moarte și-n încleștarea care urmează fiecare va plăti un preț teribil.
Povestea îi are pe ei în centru, zeci de alte personaje împletindu-se și gravitând în jurul lor ca într-o spirală fără de sfârșit a jocurilor de culise, a trădării și a morții.

Când cade cortina, nu iese nimeni la rampă.

Fiindcă nu a mai rămas aproape nimeni. Foarte puținii supraviețuitori au fugit, încercând să pună cât mai multă distanță între ei și moartea aflată în fiecare gang și la fiecare colț de stradă.

Legile nescrise ale Mafiei și-au luat tributul.

Dar acest serial nu este numai despre destinul numeroaselor personaje. Dincolo de realitatea pe care și-a propus, și a reușit să o arate, este în bună măsură povestea lui Ciro, cel care și-a căpătat renumele de ”l'Immortale” (nemuritorul) după ce-a reușit să scape cu viață din mai multe împrejurări în care acest lucru părea extrem de improbabil.
Ciro a știut întotdeauna ce vrea să obțină și unde vrea să ajungă.
A plătit prețul suprem.
Dar nu s-a pierdut pe sine.
Și chiar dacă asta poate e neplauzibil, chiar dacă e greu de crezut că un mafiot atât de feroce poate da dovadă de omenie și, da, de suflet într-un moment crucial, mă bucur că scenariștii au decis așa. A existat o anumită scenă teribil de încărcată din punct de vedere emoțional și care l-a arătat pe Ciro mai uman decât oricând.

Și cred că acest serial mai e ceva despre ceva.
Despre faptul că nu este deloc exclus ca asemenea orori să aibă loc inclusiv în ziua de astăzi. Nu mai auzim despre ele atât de frecvent ca odinioară, dar nu înseamnă că nu e foarte posibil să se întâmple. Spun asta după ce am citit despre Gelsomina Verde, ucisă de clanul Di Lauro (condus, cum spuneam, de cel care a inspirat personajul Pietro Savastano). Și nu doar ucisă, ci și torturată ore în șir pentru a spune unde se afla fostul ei prieten, membru al unui clan rival.
Avea aproape 22 de ani.
Știți când se întâmpla asta? Pe 21 noiembrie 2004. Parcă nu chiar așa demult, nu?

M-am ferit să dau spoilere, totuși nu știu dacă să recomand acest serial. E dur, nu prea l-aș putea numi entertainment. Dar e bun, foarte bun. Un episod îl cheamă pe următorul și apoi pe următorul și nu-ți mai vine să te desprinzi. Iar finalul este... exact așa cum trebuia să fie. Având în vedere tot ce se petrecuse până atunci, nu se putea termina altfel decât a făcut-o.

Eu cred că n-o să regretați dacă-i dați o șansă.