Mai greu decât să fii Alexei Navalnîi, a fost să fii soția lui Alexei Navalnîi

Mărturisesc faptul că nu știusem foarte multe despre Alexei Navalnîi și nici acum nu pot spune că știu prea mult, deși în ultimele zile am tot citit zecile de știri și articole care s-au scris după moartea lui și am urmărit documentarul (pe care-l puteți urmări aici, dacă nu l-ați văzut încă; vi-l recomand, este deosebit de tulburător și cred că ar trebui vizionat de cât mai multă lume).

Știu, însă, că a fost un om pentru care cuvântul ”curajos” este prea sărac.
Un temerar.
Un lider care știa cu adevărat să însuflețească și să inspire oamenii.
Un om cu o incredibilă tărie de caracter și care credea, cu adevărat, în ceea ce făcea.
Un om foarte inteligent, cu un foarte ascuțit instinct politic și un umor subtil.

Și mai știu că astăzi vorbim despre el la trecut pentru că, până în ultima clipă a nedrept de scurtei sale vieți, a avut îndrăzneala nebunească de-a i se opune lui Vladimir Putin. 

”Nu mi-e frică. Adevărul este de partea mea”, a spus el imediat după aterizarea pe aeroportul din Moscova.
Adevărul era de partea lui, dar nu a fost de ajuns pentru a-l putea salva.

În momentul ăsta consider că este absolut irelevant faptul că a fost naționalist, că a avut opinii controversate referitoare la anexarea Crimeei, sau viziuni de extremă dreapta.
I-re-le-vant. Erau lucruri cunoscute, nu făcuse niciodată un secret din asta, în multe privințe își revizuise punctul de vedere și oricum nu mai contează.
Fiindcă nimeni nu știe ce fel de președinte ar fi fost și ce politică externă ar fi dus, dacă ar fi ajuns până acolo. Ceea ce, privind în ansamblu, realizăm că n-ar fi fost posibil nici într-un milion de ani.

Când am aflat că a murit, gândul meu s-a îndreptat imediat către soția lui. Știu că are copii, știu că mama lui trăiește (iar tragedia bietei femei depășește, probabil, orice închipuire), dar eu la soția lui m-am gândit. La cea despre care Navalnîi a spus că l-a readus la viață, după otrăvirea cu Noviciok.

La cât de mult trebuie să-l fi iubit, fiindu-i permanent alături în această luptă și restriște.
La ce-o fi fost în inima ei când omul i-a fost arestat imediat după aterizare și smuls de lângă ea.
La ultima îmbrățișare, înainte ca el să plece cu polițiștii care veniseră să-l ia.

La cum trebuie să fi fost viața ei în ultimii trei ani.

Să iubești pe cineva atât de mult și să-l știi într-o închisoare din Siberia, într-una dintre cele mai dure tipuri de detenție.
Să știi că tot timpul i-e foame, i-e frig, să te gândești în orice moment că e foarte posibil ca exact atunci să fie bătut sau umilit.
Să conștientizezi toate astea zi de zi, ani în șir.

Nu pot gândi cu gândul.

În ochii Yuliei Navalnaya, lumina s-a stins. Poate pentru totdeauna.

”În urmă cu trei zile, Vladimir Putin l-a ucis pe soțul meu. Putin l-a ucis pe tatăl copiilor mei. Putin mi-a luat cel mai prețios lucru pe care îl aveam. Putin mi-a luat cea mai apropiată și cea mai iubită persoană”.

E atâta durere în privirea ei, că mi se strânge carnea pe mine și mi se chircește sufletul.
Nici măcar nu-l poate înmormânta. Putin i-l refuză până și în moarte.

Se spune că întotdeauna e mai greu pentru cel care rămâne, decât pentru cel care pleacă. Sau, într-un caz de boală, că e mai greu pentru cel care stă lângă pat, decât pentru cel care se află în pat.
Cred că asta e cumva adevărat. Cred că, într-un fel - un fel groaznic - lui i-a fost mai ușor decât ei de-a lungul acestor ani de calvar.

Mă gândesc la imaginile din documentar. La îmbrățișarea lor. La inimioara pe care a desenat-o el pe un geam privind spre ea, în timpul uneia dintre înfățișările la farsa aia sinistră care a ținut loc de proces.
Și mi se pune un nod în gât.

Nu știu ce să scriu în încheiere. Îmi pare foarte, foarte rău că acest om s-a dus. A fost de partea bună a baricadei și am convingerea că istoria îi va face dreptate.

Odihnească-se în pace.