Concertul de Anul Nou de la Viena, ca o șampanie răsuflată

Am așteptat Concertul de Anul Nou de la Viena cu aceeași nerăbdare și spumoasă anticipare din fiecare an. Moț în vârful patului în camera noastră de la hotelul din Berlin, cu o cafea și cu șampanie rămasă din noaptea de Revelion, gata pentru două ore de muzică frumoasă, veselă, atmosferă sărbătorească, flori minunate și balet superb. 

Am avut și-n același timp parcă n-am avut toate astea.

Christian Thielemann este un dirijor extraordinar, în privința asta nu există nicio îndoială. Dar - am spus asta și când a dirijat pentru prima dată acest concert, respectiv în 2019 - nu cred că i se potrivește genul acesta de muzică, e cam prea sobru și serios  și asemenea profil este oarecum incompatibil cu misiunea Concertului de Anul Nou, unde, ca dirijor care dă ”nota generală” a evenimentului, e de dorit să ieși din ”scorțoșenie”, ba chiar să fii oarecum ludic.

Am rămas la aceeași părere. Nu este o postură în care să se simtă confortabil, și acest lucru s-a văzut pe întreaga durată a concertului. Din punct de vedere tehnic a fost foarte precis, a dirijat impecabil - dar fără exuberanță. Tern. Fără zvâc. Și-a făcut bine treaba, însă nu mai mult de atât. Nu m-a surprins asta, mă cam așteptam să fie așa, că doar nu era să se fi transformat radical Thielemann între timp.

Surpriza am avut-o pe finalul concertului, când - așa cum a devenit o tradiție - pe site-ul Filarmonicii a fost anunțat dirijorul ediției din 2025. Aș fi pariat pe Gustavo Dudamel sau pe Andris Nelsons, dar aș fi pierdut. Concertul va fi dirijat de Riccardo Muti. Pentru cea de-a șaptea oară.

Rog să nu fiu greșit înțeleasă: îmi place Muti și îl consider un dirijor fabulos. Dar sunt mulți alți dirijori foarte valoroși, cărora nu li s-a acordat onoarea aceasta decât o dată sau de două ori și au dovedit deja că merită (precum cei la care mă gândisem eu, dar nu numai). Nu mai spun de Semyon Bychkov care este mereu trecut cu vederea, deși are o relație veche și solidă cu orchestra Filarmonicii din Viena. Nu înțeleg această... lipsă de imaginație, dacă pot să-i spun așa.

Pe de altă parte, nu am fost surprinsă să citesc avalanșa de comentarii pe pagina de Facebook a Filarmonicii, care cer imperios ”o femeie dirijor”. Port botoșei roz, dar nu prea achiesez la povestea cu cotele de gen și consider că singurele criterii pentru a ocupa o poziție sau alta ar trebui să fie competența și experiența în domeniu. În niciun caz faptul că un candidat poartă fustă și pantofi cu toc.
Dar nici măcar nu e vorba despre asta aici. Ca admirator și ”urmăritor” constant al Filarmonicii din Viena, sunt în măsură să știu că la ora actuală nu există o dirijoare care să fie o prezență constantă la pupitrul lor și care să fi construit o relație strânsă cu această orchestră. Este foarte posibil ca acest lucru să se întâmple în viitor, dar deocamdată nu este cazul. Or, din moment ce este un obicei împământenit ca dirijorii invitați să aibă o colaborare de cel puțin zece ani cu orchestra, mă hazardez să spun că mai trebuie să treacă ani buni pentru ca acest lucru să se întâmple.

Dacă tot suntem la acest capitol, admit că da, Filarmonica pare să fie destul de conservatoare, procentul femeilor în orchestră fiind unul scăzut (17%, potrivit unor cifre de dată recentă). Cu siguranță ar fi loc de îmbunătățiri, dar criteriul competenței este cel care trebuie să primeze.
Mă rog, nu e ca și cum cei mai mulți care au scris cerând ”a woman conductor” s-ar fi gândit la asta. Ei știu una și bună, să vină o femeie că așa e politically correct.

Cu fiecare an care trece realizez cât de norocoasă am fost să ajung la concertul dirijat de Zubin, în urmă cu 9 ani 🙂. A fost ultima dată când a făcut-o (starea de sănătate nu-i mai permite un asemenea angajament) și pentru mine, cea din urmă șansă de a-l ”prinde” dirijând acest inegalabil concert. Cu adevărat, în acea seară am avut o experiență din categoria ”time of my life”.