Un fel de "Ho Ho Ho"

Săptămâna trecută pe vremea asta n-aş fi crezut să fie posibil, dar Moş Crăciun pregătise o mică surpriză pentru mine: şeful a decis că ieri şi azi stau acasă (mai "dau jos" din mormanul de ore suplimentare acumulate), mâine şi poimâine avem oricum liber, deci mă mai duc la muncă taman vineri. Am reuşit să ajung şi la coafor, deci arăt din nou ca o femeie cumsecade :D

Avâd prin urmare timp, ieri a dat hărnicia în mine şi am făcut salată Boeuf. De fiecare dată mă minunez cât de migăloasă e şi câtă muncă necesită o mâncare pe care-o vom consuma în cel mult două zile (ne place atât de mult, încât o mâncăm dimineaţa, la prânz şi seara şi am mânca-o şi pe post de gustare de la ora cinci). Noroc că n-o facem mai des de două ori pe an. 

Sarmale încă n-am înfăptuit, n-am găsit varză murată la magazinul ruşilor (unica sursă din târg), deci suntem în standby în ce le priveşte. În rest, am cumpărat: materie primă pentru friptură, prăjiturele, un mango (de când tot zic că-mi iau unul proaspăt şi bine copt, sper că l-am nimerit), nişte omuleţi de ciocolată şi altele din aceeaşi categorie. Ieri am dat o raită în Piaţa de Crăciun (ultima dată pe anul ăsta, azi la 12 se ridică totul, la revedere, ne regăsim anul viitor pe vremea asta) şi am revenit de acolo mai mult dându-mă de-a dura. Păi cum altfel? Am dat peste iubitele mele langoşi, n-am rezistat unor alune caramelizate şi când mi-am luat un cornet cu un fel de spumă de vanilie, m-am trezit că vânzătorul îmi pune două bucăţi în pungă, în loc de una cum ar fi trebuit. Nu e mare scofală, ştiu, dar m-a făcut să mă simt tare bine :) Poate-o mai fi vreo rămăşiţă de copil în mine, care-a ieşit la iveală când a dat cu ochii de cornetele alea.

Până când ne recitim din nou, vă las în compania pufoşilor chipeşi de mai sus :) Şi vă doresc din tot sufletul un Crăciun liniştit, aromat şi, mai ales, petrecut alături de cine vă e drag. "În viaţă, e important cu cine înserezi", spunea Rodica Ojog-Braşoveanu. Şi cu cine petreci Crăciunul, aş adăuga eu. 

Şi, ca un fel de cadou pentru voi:

Poate oare exista ceva mai frumos decât asta? :)

De asemenea, vă doresc cât mai puţine tag-uri pe Facebook (mă agasează fenomenul :D) şi cât mai puţine sms-uri cu lumina care să vă învăluie :))

Sărbători senine, dragii mei, ne citim zilele următoare :)

Later edit: n-am găsit varză de sarmale, dar am găsit altceva: varză murată, tăiată "fideluţă". Aşa că vom efectua o varză călită cu afumătură, să moară sarmalele de ciudă, na :))
 

Despre două tipuri de medici

Un articol citit în seara asta pe un blog m-a scos oarecum din pepeni şi, după ce i-am spus autoarei părerea mea, am zis să protestez în linişte şi la mine acasă. 

Problema ridicată în textul respectiv se referă la doctorii care-şi fac meseria, în sensul că tratează bolnavii, dar în acelaşi timp le vorbesc în sictir, răstit şi nu le răspund la eventualele întrebări. Autoarea susţine că pacienţii sunt exagerat de pretenţioşi, că de fapt ceea ce contează este "ambalajul", că oamenii se aşteaptă să fie serviţi cu un ceai când merg la medic şi că numai atunci ar fi mulţumiţi. Nu e prima dată când citesc această opinie la ea, s-a mai exprimat şi altă dată în acest sens, ideea ei fiind aceeaşi: şi medicii sunt oameni, au dreptul să trateze pacienţii cu flit, atâta timp cât îi vindecă.

Ei bine, nu sunt de acord. Nu sunt, pentru că am văzut o mulţime de excepţii.

Am văzut un doctor care, după o zi petrecută în cabinet şi în sala de operaţii, venea seara la contravizită şi avea răbdare cu mine - un copchil de nici 15 ani pe vremea aia, iar medicul nu avea experienţă cu pacienţi atât de tineri (era medic militar şi eu eram un caz special, de ajunsesem pe mâna lui). Se punea la mintea mea, îmi răspundea la întrebări (care, dată fiind vârsta mea, nu puteau fi din cale-afară de inteligente) şi nicio clipă nu mi-a dat impresia că-l agasez. Deşi poate aşa era, dar important este că eu, pacienta lui, n-am simţit asta.

Am văzut un profesor doctor doctor (repetiţia nu e întâmplătoare, omul deţinând două titluri de doctor), care - la fel, după o zi de muncă începută la ora 7 şi petrecută în mare parte în sala de operaţii - continua să aibă răbdare cu pacienţii, să le răspundă la întrebări detaliat şi pe înţelesul lor, deşi asta se petrecea seara, în jur de ora 19, când el era încă în spital.

Dentistul meu are întotdeauna răbdare cu mine şi cu nelămuririle mele, deşi mai întotdeauna îmi fac programare după ora 17, el începându-şi programul de la ora 8.
Astea sunt numai trei exemple, aş mai avea şi altele, dar cred că sunt suficiente pentru a se înţelege la ce mă refer.

Am văzut şi medici din categoria cealaltă. Când, pe la vreo 16 ani, am ajuns la urgenţă cu o indigestie deosebit de violentă, m-aş fi agăţat ca de-un pai de orice gest de blândeţe, de grijă din partea cadrelor medicale. Îmi era rău, rău şi mă simţeam pierdută. Doctorul de gardă era o somitate în branşă. A urlat la mine de cum m-a văzut, s-a răstit, n-a vrut să asculte ce încercam să-i spun. Într-adevăr, şi-a făcut treaba: m-a internat şi-a instituit tratamentul corect, în câteva zile eram acasă. Dar aşteptam cu frică fiecare vizită, pentru că de fiecare dată se răţoia la mine de parcă i-aş fi luat boii de la bicicletă. În contrapartidă, asistentele erau nişte îngeri, după 17 ani încă îmi amintesc de ele, cât de frumos s-au purtat şi câtă grijă au avut de mine. Da-le-ar Dumnezeu sănătate...

Având aşadar la îndemână ambele tipuri de situaţii, pot afirma în cunoştinţă de cauză că nu este suficient ca doctorul să ştie medicină şi să trateze pacientul. E necesar, evident, dar nu e de ajuns. Medicul e Alfa şi Omega, e cel spre care pacientul se uită ca să-l ajute. Tratându-l cu flit, nerăspunzându-i la întrebări nu face decât să-i accentueze starea de anxietate. Or, asta nu e deloc în ordine şi n-ar trebui să fie considerat un fapt normal. Halatul alb nu-l transformă în vreun fel de semizeu.

Ceea ce mi se pare şi mai trist e faptul că autoarea de care spuneam la început este ea însăşi medic.

Dragul, bunul meu 2013... :)

Nu ştiu cum să încep acest post altfel decât mulţumindu-ţi. Dacă aş putea, te-aş îmbrăţişa. Ai început frumos, sub auspicii favorabile şi ai continuat minunat. Atât de multe lucruri extraordinare mi s-au întâmplat, atâtea vise pe care nici nu ştiusem că le am mi s-au împlinit, încât acum, la ceas de bilanţ, aproape nu-mi găsesc cuvintele. 

Aşa că mai bine să trec în revistă ce mi s-a întâmplat în timpul tău:

- la serviciu, am primit o avansare frumuşică;

- ne-am luat maşină; o cheamă Blackie (deşi e albă, dar eu am decretat că numele i se potriveşte, interiorul fiind negru) şi mi-e tare dragă. Am povestit aici despre ea şi momentul când mi-am luat rămas-bun de la Baby, fosta maşină, care-a ajuns în posesia unui văr;

- l-am întâlnit pe dragul meu Zubin Mehta. Era al treilea concert al său la care eram în sală. Emoţiile au fost copleşitoare. Mi-am umplut sufletul de muzica dirijată de el, am tremurat de bucuria de a-l revedea şi de emoţia a ceea ce intenţionam să fac după terminarea concertului. Voi păstra pentru totdeauna în suflet seara aceea şi, în special, întâlnirea cu el. Ochii mei în ochii lui, mâna mea în mâna lui, zâmbetul şi amabilitatea lui, clipele mele cu el, numai ale mele. Autograful lui, pe cartea mea despre el;

-  am petrecut un weekend la Praga; 

- l-am revăzut pe Zubin, într-un concert în aer liber care-a avut loc la München şi la care au fost prezenţi în jur de 10.000 de oameni; 

 - am vizitat Florenţa; despre experienţa asta am povestit aici, aici, aici şi aici;

- am citit cărţi frumoase, predominant în germană şi engleză şi am făcut recenzii acelora care mi-au mers la suflet; recenziile sunt în secţiunea Cărţi;

- am văzut seriale interesante, am scris şi despre ele la Filme;

- am scris tot mai mult pe blog, deşi mai puţin decât mi-aş fi dorit; dar, după cum statisticile din stânga demonstrează, am fost mai harnică decât anul trecut;

- am cunoscut oameni interesanţi, buni şi simpatici, atât online cât şi offline; pe de altă parte, unele amiciţii şi prietenii s-au cernut şi... n-au rămas în sită. Nu regret. De vreme ce n-au rămas, înseamnă că nu erau "alese".

Uimitor, nu-i aşa? :) Îmi vei rămâne în amintire ca unul dintre cei mai buni ani ai vieţii mele. Îţi mulţumesc încă o dată pentru tot. Pentru toate dorinţele pe care mi le-ai îndeplinit, pentru curajul de-a visa pe care mi l-ai insuflat, pentru acel sentiment de "Yes I can!" pe care-l am de la întâlnirea cu Zubin, pentru experienţele minunate de care am avut parte, pentru că eu şi cei dragi mie suntem bine, pentru tot, tot, tot.

Sper din tot sufletul ca 2014, căruia îi vei face în curând loc, să fie cel puţin la fel de bun ca şi tine şi să-mi împlinesc măcar o parte dintre visele pe care mi le-am făcut în mare parte pentru că mi-ai dat tu acest curaj :)

Şi este ceea ce vă doresc şi vouă, celor care îmi sunteţi aproape :)

Manifest

Ideea acestui post mi-a fost inspirată de un topic pe un forum unde activez de nişte ani buni. Întrebarea este simplă şi clară: de ce v-aţi săturat? Încep eu şi voi puteţi completa "lista", dacă vreţi. E terapeutic, vă spun, eu am scris doar câteva rânduri la subiect pe forumul respectiv şi deja m-am simţit mai bine.

Aşadar, eu m-am săturat:

- de Insipida Somnoroasă (plus alte câteva atribute, care fac din "somnoroasă" un adevărat compliment);

- de culoarea părului meu - de la 21 de ani am şuviţe blonde, cu un scurt intermezzo de doi ani în care am fost şatenă; nu mi-a plăcut în mod deosebit şi am revenit la şuviţe. Dar m-am cam plictisit de ele. Mi-ar plăcea un şaten deschis (ceva aproximativ aşa), însă am foarte mari îndoieli că-mi va ieşi. Nu ţin defel să mă pomenesc cu vreo "nuanţa oului de raţă" în cap;

- de oraşul ăsta mic, unde nu se întâmplă mai nimic şi al cărui centru îl faci "la picior" într-o oră, hai o oră şi jumătate. Sunt şi probabil voi fi întotdeauna o citadină. Clanc-clancul de tramvaie, tumultul unei metropole, agitaţia, aglomeraţia, diversitatea, culoarea, în ansamblu viaţa care palpită într-un mare oraş... toate astea mă fac să mă simt ca Julie Andrews când interpreta "The hills are alive" în filmul "Sound of Music"; 

- de managerii noştri incompentenţi, care ne rup în două cu munca (săptămâna trecută, ca şi săptămâna asta, nu avem schimb liber; lucrăm şase zile din şapte) şi nu-s niciodată mulţumiţi. Oricât de bine am munci, vor mereu mai mult. Da, înţeleg - de-aia sunt manageri, să vrea. Dar nu ştiu cât mai pot face performanţă cu nişte oameni frânţi de oboseală şi, pe fondul epuizării, tot mai iritaţi (mâine-poimâine cred că ne luăm la bătaie, aşa suntem de irascibili).

- de persoane care se simt imediat fooaaarte ofensate dacă nu le împărtăşeşti pasiunile, indiferent care-ar fi subiectele acestor pasiuni; cu alte cuvinte, dacă nu-ţi place ce le place lor, ţi-ai dat foc la geamantan. Mă rog, din punctul ăsta de vedere se poate spune că s-a făcut curăţenie în anturajul meu.

Şi-ar mai fi şi altele, dar cele de mai sus ţin momentan capul de afiş. Voi de ce v-aţi săturat?
 

Diverse & disparate (II)

• Nu reuşesc să înţeleg ce caută pe şosele, la ora 6 dimineaţa, acei pensionari care în zone cu limita de viteză de 80, nu depăşesc 60 km/h. Realmente mă scot din minţi, aş fi în stare să muşc din volan. Drăguţul de Murphy sigur că stă de veghe, astfel încât dau peste ei numai pe acele porţiuni de drum cu o singură bandă pe sens, unde nu-i pot depăşi deoarece din contrasens vin mereu maşini (multă lume începe munca la ora 7). Îmi vine să deschid geamul să ţip la ei să se mişte mai repede, îmi vine să-i stresez cu flash-uri şi claxoane. Dar nu fac nimic din toate astea, fac doar nervii mei pilaf.

• Nu-mi vine să cred că mai sunt doar nouă zile până la Ajunul Crăciunului. Zic "nu-mi vine să cred" uitându-mă la mine. Nu doar că nu sunt "in the mood", dar abia aştept să treacă perioada asta. La târgul de Crăciun n-am ajuns decât o dată, bradul nu l-am făcut (se va întâmpla cândva zilele astea fiindcă, oricât de Grinch aş fi, nu mă văd de Crăciun fără pom). Citind pe alte bloguri, bag de seamă că lumea e-n fierbere: goana după cadouri, ţinute de Revelion, meniuri de Crăciun... Eu, nimic din toate astea. Şi pe cuvântul meu că nu pricep de ce. Slavă Domnului, am avut unul dintre cei mai buni ani ai vieţii, 2013 a fost mai mult decât bun cu mine, deci n-am nicio explicaţie pentru ne-starea mea.

• De cele mai multe ori, se poate spune că am trecut peste asta. Nu e ceva la care să mă (mai) gândesc, nu e ceva care să mă urmărească sau să-mi umbrească buna dispoziţie. De cele mai multe ori, am zis. Pentru că alteori îmi aduc aminte în mod acut de acest fapt. Zilele astea traversez nişte momente de "alteori". Şi am aşa un sentiment de zădărnicie şi de regret, de nici nu-l pot descrie în cuvinte. Şi pe care nu izbutesc să-l combat cu nimic, deci nu-mi rămâne decât să aştept să dispară de la sine. Între timp, sunt... într-o stare amorfă.

• Insipida a făcut recent o gafă monumentală. Încă nu-mi vine să cred în ce fel a comis-o. Nu intru în detalii, dar e cam groasă. Deocamdată nu ştie nimeni - adică ştiu doar eu, că eu am descoperit duda şi am intervenit pentru corectarea ei. Evident, ea ştie că ştiu, ceea ce e destul de fun :)) De spus mai departe nu spun, ar însemna să mă duc cu pâra şi nu sunt genul. Dacă ar fi fost greşeala mea, m-aş fi dus întins la şefă şi la Musiu Şarl şi mi-aş fi asumat-o. Ea nu pare să se consume şi are acelaşi aer prostesc de autoritar (prostesc, mai ales dată fiind situaţia). Nu pot decât să sper că se va afla (e ceva care se va descoperi numai dacă vreunul îşi va pune mintea să cerceteze cine-a făcut-o lată).