Creta, un paradis de stâncă și cleștar (II)

Nu știu cum să interpretez faptul că nu m-am ”adunat” să scriu toată săptămâna, altfel decât concluzionând că mi-a fost foarte greu să mă întorc la cotidian (și la muncă). De data asta parcă mai greu ca oricând, ceea ce nu poate însemna decât că m-am deconectat, cu adevărat, în acest concediu.  

 

Și cum să n-o fi făcut... Creta este pe bună dreptate numită ”ținutul zeilor”, are ceva inexplicabil, care te ajută să te relaxezi și să vezi, cu adevărat, frumusețea care te înconjoară. 

Rethymno, unde am avut cazarea, este al treilea oraș ca mărime de pe insulă (după Heraklion și Chania) și reprezintă o îmbinare extraordinar de frumoasă dintre arhitectura venețiană și cultura cretană. 

În Rethymno se circulă foarte mult cu scuterul. Linia despărțitoare care se vede în imaginea de mai jos era pentru scutere - suprafața ei amortiza zgomotul roților, care pe dalele de piatră era mult mai puternic și ar fi fost cu siguranță insuportabil pentru locatari. 

Portul din Rethymno a fost construit undeva în jurul anilor 1300 de către venețieni pentru a facilita circulația navelor între Heraklion și Chania. Astăzi este încă folosit de pescari, care-și ancorează vasele de pescuit de-a lungul digului. Cât despre far, a fost construit de turci câteva sute de ani mai târziu. 

 

 

 

 

Cu excepția zilelor când am făcut excursii în împrejurimi și ne-am întors târziu, am fost la plimbare în fiecare seară și tot am sentimentul că nu am văzut tot ce era de văzut, că ar mai fi ceva de descoperit, că după vreun colț mai exista vreo minunăție pe care n-am descoperit-o.

 

 

Faleza e dominată de la un cap la altul de restaurante și taverne, iar la căderea serii aerul miroase irezistibil a bucate de toate soiurile și pentru toate gusturile. Grătarele sfârâie, cuptoarele de pizza duduie în timp ce bucătarul frământă aluatul pe o masă de lemn, chelnerii îmbie trecătorii să le treacă pragul - și nu e deloc o alegere ușoară, vă zic. Dar despre mâncăruri discutăm într-o postare dedicată. Acum, să mai hălăduim puțin prin Rethymno...

Ne-a plăcut foarte mult orașul vechi, care (dată fiind situația ciudată de anul acesta) nu era nici pe departe atât de aglomerat. Cu străduțe înguste și fermecătoare și plin de magazine - atât de suveniruri, cât și aparținând unor francize cunoscute. Bineînțeles, predomină suvenirurile consacrate, dar la foarte mare căutare sunt și bijuteriile de argint cu opal. Credincioasă hobby-ului meu, mi-am luat 2 perechi de cercei (dintre care unii cu broscuțe țestoase), iar vânzătoarea mi-a făcut cadou un magnet de ceramică, viu colorat și foarte drăguț (în formă de mătură. O fi vrut să-mi transmită ceva? 🤔). 

 

Ne-am plimbat cu trenulețul, iar după ce s-a înnoptat, Rethymno s-a schimbat în ținută de seară 🙂

 

 

Unul dintre obiectivele principale ale orașului este Fortăreața Venețiană (Fortezza), construită în secolul al XVI-lea de venețieni pentru a face față atacurilor otomane și considerată unul dintre cele mai mari castele venețiene. Se poate vizita în fiecare zi până la ora 19:45 și oferă o panoramă splendidă a orașului și a mării, în toată imensitatea ei de... cleștar 🙂

Aici am văzut pentru prima dată ghiulele, despre care nu mi-am dat seama ce sunt. Să mă pup de inteligentă și mai multe nu.

 

 

 

De ce ne plimbam, de ce ne-am fi plimbat mai mult. În răcoarea serii, Rethymno este de un șarm irezistibil. Practic, fiecare străduță avea frumusețea ei, fiecare clădire era interesantă în felul său, iar florile de un ciclamen intens erau prezente la fiecare pas. 

Nu am scris foarte mult, dar asta pentru că Rethymno e un loc pe care trebuie să-l vezi, să-l simți, să-l respiri, să-l trăiești. Și după ce faci toate astea, cuvintele devin prea sărace pentru a-i surprinde cu adevărat farmecul. 

În articolul următor mergem la plajă. La mai multe plaje, de fapt. Să vă pregătiți cu SPF 50 🙃

 

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (I)

Bun găsit și bun recitit! 🙂 De întors ne-am întors joi seara, dar până azi am fost ocupată să mă readaptez cotidianului. 

Să nu mă mai trezesc în foșnetul valurilor.

Să nu mai văd Marea Egee din pat. 

Să nu mai aud cicadele zbârnâind.

Să nu mă mai spoiesc de câteva ori pe zi cu loțiuni și creme cu SPF 50.

Să-mi fac singură cafeaua (pe care, în compensație, o beau dintr-o cană minunată). 

Aș mai putea da exemple din categoria ”back to life, back to reality”, dar cred că ideea este evidentă. În acest concediu ne-am deconectat și relaxat așa cum nu crezuserăm că ar fi posibil. Am izbutit să nu mă mai gândesc la problemele de serviciu și să nu mai visez clienți tâmpiți (bine, tot n-am reușit să-mi uit parola de la calculator, dar pentru așa ceva ar trebui să plec pe Lună, probabil...). 

Am multe povești colorate cu ”vis de-albastru și de-azur”, cu arome de souvlaki, stifado, musaca, supă de pește și plăcintă cu brânză și miere, cu briză ușor sărată, cu oameni buni și inimoși, cu munți de stâncă și nemărginirea mării de opal... și cu multe altele, despre care abia aștept să vă povestesc. Am regăsit Grecia sufletului meu, cea pe care-mi doream s-o revăd din 2002, când am vizitat-o prima oară. 

Ca de fiecare dată când încep un astfel de serial, cel dintâi articol este de ordin general, cu impresii de ordin organizatorico-administrativ. Dar și cu niște poze, ca să ne clătim ochii 🙃

Și pentru că e prima postare, zic să-ncepem cu un răsărit... pe care-am fost norocoși să-l vedem, fără ca măcar să ne trezim special pentru asta. Ne trezise marea, aflată la câțiva metri de hotel.

Zborul în condiții de pandemie

Călătorind din Germania (dintr-un land unde situația e destul de bine ținută sub control), am avut ceva mai puține bătăi de cap. Mai precis, n-a trebuit decât să completăm un formular în care să dăm tot felul de date personale (adresa, dacă am călătorit în ultimele săptămâni și unde, hotelul unde vom sta). În urma completării acestui formular ni s-a alocat fiecăruia un cod, pe care urma să-l prezentăm la aterizare și-n baza căruia urma să se hotărască dacă vom fi testați sau nu. 

Pe durata zborului de trei ore am purtat permanent mască (și n-a fost deloc dificil), iar la aterizarea în Heraklion am primit permisiunea de-a trece fără test. Am luat în primire mașina pe care deja o închiriaserăm și la drum spre Rethymno, unde aveam hotelul. 

La întoarcere mi-am făcut ceva nervi.... Era o altă companie aeriană și nu excelau la capitolul organizare. În avion ni s-au distribuit formulare pe care trebuia să le completăm cu datele personale, dar niciun instrument de scris. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă am fi știut de aceste formulare (că aveam pixuri în bagajul de cală). ”Nu am voie să vă dau pix, din cauza problemei Covid”, s-a stropșit stewardesa. ”Păi bine, dar pe site-ul dumneavoastră nu se menționează nimic legat de acest formular. Nu am cu ce scrie”. ”Nu mă privește, nu am voie să vă dau pix, dar dacă refuzați să completați va trebui să vă fac raport”. Ce să-i mai explic proastei că nu refuz, dar pentru că-s ei căscați nu m-am pregătit cu un chelcășoz de scris... Din fericire, o pasageră mi-a împrumutat pixul ei (pe care l-a și dat cu dezinfectant în prealabil). Bineînțeles, am purtat mască pe timpul zborului și până la ieșirea din aeroport. În afară de asta, nimic deosebit sau ”Covid-related”.

Așadar, dacă aveți de zburat undeva, vedeți să aveți ceva de scris la voi, chiar dacă nu se menționează nimic în acest sens pe site-ul operatorului de zbor. Este posibil să aveți de completat un astfel de formular.

Cum a fost concediul din punct de vedere al ”situației Covid”

Destul de relaxat, aș zice. În spațiile închise (magazine, supermarket-uri, restaurante) este obligatorie masca, iar toți chelnerii poartă viziere. Pe stradă, la terase și pe plajă nu poartă nimeni, dar instinctiv lumea păstrează distanța. La asta a contribuit și faptul că erau mult mai puțini turiști decât ar fi normal în perioada asta a anului, fapt confirmat atât de managera hotelului unde am stat, cât și de mai mulți chelneri pe care i-am întrebat. 

”Anul trecut pe vremea asta se mergea umăr la umăr pe străzi”, au oftat ei, dar apoi au surâs încrezători: ”E bine și așa! Cel mai important e să încheiem sezonul sănătoși”.

Hotelul

Niciodată n-aș fi crezut că un hotel de 2 stele poate fi atât de confortabil, dar cu toată sinceritatea o spun, nu ne-am fi putut dori mai mult. Situat pe faleză, oferea o panoramă perfectă asupra mării, iar balconul s-a dovedit a fi foarte intim și permanent umbrit (aspect important când nu mai știi unde să ”te-ascunzi” de soarele puternic, dar vrei să privești marea). 

Umbrelele care se văd sunt cele de pe plajă. Adică da, atât de aproape era 🙂 Iar balconul nostru era pe al doilea nivel, al doilea de la stânga la dreapta. Camera a fost foarte confortabilă, spațioasă și bine aerisită (avea și aer condiționat, pe care însă nu l-am pornit decât de vreo 2 ori înainte de culcare, când era atât de înăbușitor că n-am fi putut adormi) și ne-am simțit foarte bine în ea. Dezinfectarea s-a făcut în ziua când am ajuns, iar mirosul de clor care a persistat cel mult o oră a avut un efect... liniștitor. Managera a fost deosebit de amabilă și-a făcut tot ce-a ținut de ea ca să ne ofere o ședere plăcută. Ceea ce cu siguranță i-a reușit.

Pe mica terasă am luat micul dejun, care de asemenea a fost adaptat situației actuale - nu se mai servea bufet, ci am primit în fiecare zi o listă cu toate opțiunile și bifam ce voiam să mâncăm a doua zi, menționând și ora la care urma să venim la masă (aspect important dacă e vorba de omletă și altele care se prepară pe loc). Pentru noi a funcționat foarte bine sistemul ăsta, chiar dacă pentru personal a fost considerabil mai dificil. Mâncarea a fost bună, proaspătă și îndestulătoare, chiar dacă nu foarte variată.

Prețuri & servicii

Neverosimil de ieftine, mai ales dacă ne gândim la criza pe care o traversează. Două șezlonguri + o umbrelă - 7 euro pe zi. Nouă, care-n urmă cu 2 ani am plătit în Mallorca 45 de euro pe zi pentru fix același lucru, ni s-a părut un adevărat chilipir.

Pentru orice comandai pe plajă (cafea, frappe, cocktail, salată de fructe - you name it), primeai gratuit o sticlă de 0,5 de apă plată. Care apă, că veni vorba, nu costa nicăieri mai mult de 50 de cenți sticla (asta-n orașul vechi. În afara centrului, era 30 de cenți sticla). Oricare alte băuturi sunt ceva mai scumpe, dar grecii consideră că apă trebuie să-și permită oricine și oricât.

Ieftin este și să mănânci la terasele din oraș, indiferent de locație (inclusiv la cele situate în buza mării, unde ai fi putut crede că te vor taxa și pentru ”view”), ieftine sunt până și suvenirurile. Practic, la un concediu în Grecia singurele cheltuieli semnificative sunt transportul și cazarea - dar ajuns acolo te poți desfăta după pofta inimii, la prețuri foarte rezonabile.

Cele mai frumoase locuri sunt cele pe care nu le cauți.... 🙂

Având, cum vă spuneam, mașină închiriată pentru întregul sejur,  am putut umbla de colo-colo, după chef. Am vizitat plajele de la Elafonisi (cunoscută pentru nisipul roz și apa azurie - ai fi jurat că ești în Maldive… ) și Souda Beach, am fost în Chania și la Knossos și per total s-a dovedit o idee foarte bună, nedepinzând de nimeni.

Despre toate acestea vom vorbi pe-ndelete în alt articole; acum doar un mic preview de la Elafonisi... 

Mașina ne-a oferit ocazia de-a vedea și un alt gen de serviciu pe insulă - la un moment dat, pur și simplu a căzut oglinda din stânga și s-a ciobit transversal. Eram pe un drum de țară, așa că omul a putut frâna ca să o recupereze. A fixat-o la loc, dar era cam periculos să mergi cu ea așa, nu puteai ști cât de stabilă e. Ne-am dus la un service Nissan din Rethymno (mașina fiind un Nissan), au comandat oglinda că nu o aveau pe stoc și după 2 zile am mers și au fixat-o. N-a trebuit să așteptăm deloc, s-au ocupat foarte prompt, n-au încercat să ”ne bage pe gât” varianta mai scumpă (modelul original era 60 de euro, dar ne-au zis că o pot lua de pe aftermarket cu 16, ceea ce am și făcut), când am revenit au montat-o imediat, totul rapid și cu o bunăvoință pe care nici la nemți n-o prea vezi…

Surpriza a fost la final când am vrut să le lăsăm un bacșiș: ”no way, sir, you are a guest here!” 🙂

Pentru primul articol, cred că m-am lungit destul de mult, așa că plănuiesc să mă opresc pe aici pe undeva... Nu înainte însă de a sublinia că, într-adevăr, Creta este o destinație pentru toate gusturile. Puteai face orice îți doreai: plajă, plimbări cu trenulețul sau pe jos, croaziere, vizite la muzee, excursii în orașele învecinate, snorkeling, plimbări cu parapanta și cu skijet-ul, shopping, explorarea orașului vechi, hiking pe traseul Samaria Gorge... Indiferent de preferințe, n-aveai cum să nu găsești ceva pe placul tău.

În final, vă mai las cu niște imagini: 

În episodul viitor vă povestesc despre Rethymno, cel de-al treilea oraș ca mărime din Creta (după Heraklion și Chania), pe care-am avut timp să-l explorăm pe îndelete și care ne-a plăcut enorm.

Acestea fiind zise, întrebarea mea în clipa asta e: cum supraviețuiește omul primei zile de lucru după concediu, mmm?

 

Dispută semantică & absență motivată

EDIT, 09 august

Vă rămăsesem datoare cu răspunsul referitor la opinia mea în dilema semantică. Vă mulțumesc pentru opiniile voastre și vă aduc la cunoștință că am pierdut pariul. Eram - și încă sunt, de fapt - de părere că cele două expresii sunt sinonime. Dar majoritatea mă contrazice (inclusiv jupânul consideră că mă înșel), așadar... mă voi gândi la voi când voi consuma langusta 🙄

 

 

Pentru următoarele zece zile voi lipsi (motivat, parol! Și sper să fie bine unde ne ducem, de fapt sper să fie mai mult decât bine - nădăjduiesc să fie superb, minunat, reconfortant, să se spele stresul și oboseala ultimului an). Iar până mă-ntorc, vă las cu o dilemă de ordin semantic, despre care abia aștept să vă citesc părerile.

Totul a pornit de la o mică ciondăneală cu o prietenă de-a mea, ciondăneală în urma căreia am pus un pariu. 

Așadar, întrebarea este dacă expresia “a percepe pe cineva cumva” este sinonimă cu “a considera pe cineva cumva”. Ca să nu existe dubii, iată un exemplu concret - discutând despre cineva într-un context oarecare, am ajuns să ne contrazicem pe o chestie de genul: dacă “mereu am crezut că X vrea să stea în mediocritate” este echivalentă cu “am considerat-o mereu pe X o mediocră”. 

Sunt receptivă la argumente pentru ambele categorii și, până voi fi citit părerile voastre, mă abțin de la a preciza care e poziția mea în chestiunea asta. Dar chiar sunt foarte curioasă cum vedeți voi lucrurile. Să zicem că am o părere foarte bine cristalizată, pe care evident că o pot și argumenta, dar cunoștințele comune pe care le-am întrebat până acum nu îmi dau dreptate. Iar dacă pierd pariul, trebuie să mănânc o langustă. Fapt cu greu imaginabil, vă zic 🙄

Așa. Despre destinația noastră de vacanță, pot spune că e într-unul din cele mai frumoase locuri din Europa - Insula Creta - și sper din tot sufletul să fie totul bine. Încă nu am curaj să mă bucur, am schițat un plan cu niște obiective și planuri de vizitare, dar cam cu jumătate de inimă. Lucrurile arată încă bine acolo din punct de vedere al porcăriei care-a dat peste cap întreaga planetă, însă nu pot fi pe deplin relaxată. 

Iar convorbirea telefonică pe care-am avut-o mai devreme cu o veche amică nu a fost de natură să îmi îmbunătățească starea de spirit. 

”Ah, deci plecați totuși... Mă gândeam că poate amânați. Dar în fine, dacă plecați, plecați. Numai că au arătat la televizor că în hotelurile din Creta nu s-a făcut bine dezinfecția și-au apărut șobolani. Dar poate la voi nu va fi așa. V-ați documentat ce trebuie să faceți înainte de plecare? Aha, un formular, am înțeles. Și la întoarcere? Cum adică nimic, nu e nevoie să fiți testați când reveniți? Ba au arătat la televizor. Nu, numai cei care se întorc din țările aflate în zona roșie, ci de peste tot. Și toți oamenii sunt obligați să plătească. Hmm, și chiar dacă totuși nu e așa, poate se schimbă până vă-ntoarceți voi”. 

Aaaaarrrrggghhhhhh!!!!! 🤬🤬🤬🤬🤬🤬🤬🤬🤬🤬

Nu e prima dată când face asta. Acum exact 2 ani, înainte să plecăm în Mallorca, ne-a servit aceeași doză de ”optimism”, zicându-mi că-n Mallorca nu te duci vara și nu te duci ca să faci plajă (dar când? Iarna? Și ca să ce? Să dresezi broscuțe?) și adăugând că vacanța va fi ”eine Katastrophe”, că nu ne vom putea relaxa, că va fi nu-știu-ce muzică enervantă etc.

La revenire, i-am zis că n-a fost nicio Katastrophe, muzica aia nu ne-a deranjat deloc (în partea noastră de stațiune era liniște pe timpul nopții), am făcut și plajă, ne-am și plimbat și ne-am relaxat foarte bine. ”Nu am spus că va fi Katastrophe, Greta! Și nu înțeleg de ce spui că nu a fost muzică deranjantă, eu știu că mereu e!” 🙄

Nu știu când o să mă lecuiesc de la a-i mai spune ceva, indiferent ce și, în general, de-a o mai suna. Grrrmpfff.

Să fiți bine, oamenii mei. Ne citim după 6 august. Cu, nădăjduiesc, povești minunate și pline de culoare. Și trag nădejde ca-n urma opiniilor voastre pe tema disputei semantice, să scap de îngurgitat pe cumătra langustă 😃

Mostră de socializare la birou

Care sunt eu din cale-afară de irezistibilă, de la soare te poți uita, dar la mine ba.

Ieri la serviciu, o colegă ne spune că-n weekend se duce la cinema să vadă ”Gretel & Hänsel”, care e o adaptare horror după binecunoscutul basm de Frații Grimm. 

Nu sunt absolut deloc curioasă, nu înțeleg de ce au simțit nevoia să masacreze un basm prin excelență clasic. Iar după ce-am văzut ce notă are pe IMDB, sunt încă și mai puțin interesată. Da, mai puțin chiar și decât absolut deloc. Contemplați metafora. 

Dar ce voiam să vă zic. Auzind despre ce film e vorba, unul dintre inginerii noștri exclamă, întorcându-se și privind fix la mine:

- Varianta horror de la ”Hänsel și Gretel”? Adică vrei să spui că se poate și mai rău de-atât?!

L-am asigurat că și eu îl găsesc la fel de simpatic  🙄🙄🙄

(Dar nu vin ei creveții odată și-odată? Cred că știu cu ce-o să-i hrănesc 😈 Mai bine zis cu cine, muahaha).

PS: știți cum se strică cheful în cinci secunde? Simplu, când îți apare fereastra asta de chat:

Ce poate să vrea IT-ul de la tine altceva decât să facă vreun update care te va ține din treabă și, foarte probabil, va buși ceva ce până acuma funcționase bine? Ce-mi mai venea să-i răspund ”I was... until now!!!” 😏

7 motive pentru care sunt îndrăgostită de Germania

Pe fondul unei recente contradicții avute cu o prietenă referitor la Germania și la nivelul de trai de aici, m-am tot gândit astăzi de ce iubesc eu atât de mult această țară. 

Zic asta pentru că, fără să-mi fie teamă de cuvinte mari, eu într-adevăr îmi iubesc țara adoptivă. Dacă vrea careva să se certe cu mine, nu are decât să-nceapă s-o vorbească de rău și s-a asigurat de-un scandal. Iar dacă persoana nici nu trăiește aici, în funcție de cât tare m-am înfuriat, se prea poate să se fi ales c-un tărăboi cu farfurii sparte-n cap. Mă rog. Metaforic spus, că-mi mai ies vorbe... 🙄

Aceia dintre voi care-mi citesc blogul de mai mult timp vor fi știind că nu m-am sfiit să boscorodesc cu abnegație când ceva nu mi-a convenit prin partea locului, după cum am și folosit destul de frecvent expresia ”nici pe-aici nu sunt câini cu Brezel în coadă”. Dar în definitiv, consider că e o chestiune de... proporții și/ sau priorități. Lucrurile enervante (că nu le-aș considera greșite sau rele, numai pentru că mă scot pe mine din pepeni) sunt considerabil mai puține și de mai mică amploare decât cele foarte multe bune până la extraordinar, pe care le-am primit și de care încă ne mai minunăm uneori, după mai bine de-un deceniu de când viața noastră este aici. 

Desigur, și proporțiile astea variază în funcție de particularitățile și felul de-a fi al fiecăruia. Unii n-ar putea trăi fără să facă săptămânal grătare, ”în gașcă”. Alții nu s-ar putea niciodată obișnui cu felul de-a fi al nemților - politicoși, dar în general distanți, până când ajung să dezvolte o relație mai apropiată cu tine. Este și motivul pentru care tind să fie considerați ”seci” în special de către popoarele latine, dar asta numai până când ajung să te cunoască, apoi sunt sociabili de nu mai scapi de trăncăneala lor și la nevoie te ajută mai mult chiar și decât dacă le-ai fi rudă. Asta ca să nu mai spun că există oameni cărora le place acest fel mai retras de-a fi. Mie, spre exemplu. 

Cum spuneam, diferă de la caz la caz. Dar, sărind direct la concluzie, pot conchide că nu ajungi să-ți dai seama ce minune este această țară cu tot ceea ce implică asta, până când nu ajungi să trăiești aici, măcar un an de zile. 

Nu ca turist, nici în călătorii de serviciu.

Ci ca simplu locuitor. Să ai treabă cu autoritățile locale, cu sistemul medical (fie și, după cum le doresc tuturor - numai pentru controale de rutină), cu sistemul de chirii, cu transportul în comun, cu Fiscul și-n general cu toate daraverile de zi cu zi. Abia atunci se va putea face cu adevărat diferența.

Revenind, am tot cugetat și am cristalizat următoarele motive:

Sistemul de sănătate

Cu mulți ani în urmă, omul meu a trecut printr-o serie de intervenții chirurgicale complexe și cu grad de risc de la mediu până la ridicat - toate, cu anestezie generală. Abia respiram în perioada cât era spitalizat și numai faptul că era extrem de bine îngrijit mă ajuta să dorm noaptea (partea cu mâncatul o cam săream). Nu eram demult în Germania și, având venituri încă mici, nici contribuția la sistemul de sănătate nu fusese glorioasă până atunci; or din ce-am mai aflat ulterior, intervențiile acelea, cu tot ce au presupus, au însumat câteva sute de mii de euro. Noi am plătit doar 10 euro pentru fiecare zi de spitalizare, ceea ce reprezintă o taxă standard pentru pacienții peste 18 ani. Ce șpăgi? Ce ”să pun asistentei ceva în buzunar, ca să nu mă lase fără calmant”?. Ce ”cât se dă la doctor, cât se dă la anestezist”? Nici nu-ți puteai închipui așa ceva în mediul acela curat, profesional, deopotrivă uman și eficient. Cu o singură excepție, operațiile au fost făcute de șeful de secție, deși acesta era profesor și-n general profesorii nu se ocupă ei înșiși decât de pacienții cu asigurare privată (ceea ce noi evident că nu aveam și nici n-o să avem vreodată). 

Când te doare carnea pe tine de grija omului pe care-l iubești mai mult decât orice pe lume, nimic nu te poate alina mai mult decât să vezi că se are grijă de el cu adevărat și că se face totul pentru a-i fi bine și pentru a se recupera cât mai ușor. 

Da, ăsta este sistemul, nu era ca și cum ni se făcuse o favoare (deși profesorul, de fapt, ne făcuse) și aici reprezintă normalitatea, dar nu este ceva de la sine înțeles în orice țară din lumea asta. Iată, în România oamenii plătesc niște contribuții deloc mici - și din păcate e binecunoscut cum sunt tratați pacienții în cele mai multe dintre spitalele de stat... 

Că sistemul acesta este incredibil de bun s-a dovedit și cu ocazia pandemiei care-a lovit întreaga lume. Germania continuă să fie una dintre țările care s-au descurcat extraordinar și, cu toate că am idee despre forța sistemului, nu pot să nu fiu mută de admirație. 

Infrastructura și sistemul de transport public

Bine-bine, știu că i-am boscorodit pe cei cu șantierele stradale și, mai recent, pe-ăștia cu lucrările de terasament (și o s-o mai fac, ce credeați?). Dar. 

Nici nu mai menționez mobilitatea și legăturile, care sunt în cea mai mare parte foarte bine puse la punct. Însă când au deviat circulația și au înlocuit parțial metrourile cu autobuze, în stația care era punctul de plecare s-au aflat în fiecare zi angajați ai regiei de transport, care stăteau de la 5:30 la 9 dimineața și de la 16 la 18:30, numai pentru a îndruma oamenii unde să se ducă și ce autobuze să ia. Zilnic, timp de 3 săptămâni cât au durat lucrările, acolo i-am văzut. Mereu amabili, mereu zâmbitori, mereu ajutând - deși după câteva zile cred că trebuie să le fi ajuns cuțitul la os de stat în picioare ore în șir și repetat mereu același lucru. 

Apoi, curățenia din trenuri, din autobuze, din metrouri. Intercity Expres, despre care am mai povestit pe aici. Căldura confortabilă iarna, aerul condiționat vara. Ambele bine gestionate, astfel încât să te simți comod, nu să-ți fie greață de cald sau să-ți înghețe urechile și capul.

Detalii, veți spune. Da, dar detalii de zi cu zi, care fac diferența atunci când ai parte de ele cu regularitate. Rețineți ce am zis referitor la a trăi măcar un an aici....?

Oportunități de reconversie profesională 

Nu-mi mai reiau povestea, că am mai scris de multe ori despre asta. De la jurnalism la logistică, acum pe o poziție bunișoară în transport feroviar, fără nicio specializare în domeniu. Doar cu muncă pe brânci și oameni care m-au sprijinit și mi-au dat șanse (fără de care munca mea ar fi fost în van). 

Dar să vă zic pe scurt povestea unui coleg de la fostul job. Basarabean cu cetățenie română, la vreo 45 de ani, nu știa deloc germană, soția lucra la un atelier de ceva gen mecanică fină și aveau 3 copii. 

Îl puseseră la rampele de încărcare. L-am ajutat la început cu traduceri de proceduri și protecția muncii și s-a așternut omul pe treabă. Cum merge, îl mai întrebam când ne intersectam pe secție. ”Merge, merge, doamna Greta! Mă bucur că pot să muncesc!”. Îi râdeau ochii în cap de entuziasm. După vreo două săptămâni, ambele schimburi se certau pe el. ”Puneți-l pe tura noastră!”. ”S-o credeți voi, nu vi-l dăm”.  Și asta nu pentru că ar fi vrut să profite de conștiinciozitatea lui, dar cine nu și-ar fi dorit un coleg destoinic, amabil și care nu se văicărea niciodată de munca grea? 

Îl mai ajutam ocazional, când voia să-i roage pe șefi să-i dea o zi liberă și-n general când avea nevoie de lămuriri pentru care i-ar fi trebuit germană. Era mereu curios referitor la diferitele protocoale și procese, punea întrebări, își lua notițe cu puținul pe care-l putea înțelege. După alte câteva săptămâni, aveam să aflu că se apucase de cursuri de germană. ”Păi cum să stau așa, fără să înțeleg limba țării?”. 

A demisionat cu vreo câteva săptămâni înainte de mine. Fusese la interviu la firma unde lucra soția lui, îi impresionase și-l angajaseră și pe el. Soția făcea o calificare de doi ani, plătită de firmă, copiii erau la școală și-n paralel învățau limba, cel mai mic mergea la grădiniță. Viața lor se stabilizase și intrase pe făgașul cel bun la numai vreo 8-9 luni de când se mutaseră.

Când ne-am luat rămas bun, m-a îmbrățișat. ”E incredibilă Germania, Greta. Am muncit 25 de ani în țara mea și n-am avut nici a zecea parte din cât am aici după niciun an”. 

Ultimele vești despre ei sunt că și-au luat credit pentru propria locuință și el face cursuri de șofer pe autobuz. ”A fost o ocazie și e gratuit, de ce să nu iau și permisul ăsta?”.

Sistemul de protecție socială și, în general, stabilitatea

Nu e nicio fericire să ajungi la cei de la oficiul de șomaj, dar dacă se întâmplă, în general ai parte de sprijin până reușești să reînnozi firul. Inclusiv din punct de vedere material. Sunt în măsură să știu asta, pentru c-am trecut și pe-acolo. Nu e o perioadă de care să-mi aduc aminte cu plăcere, dar funcționara în ”portofoliul” căreia eram a făcut tot ce i-a stat în puteri să mă ajute (în condițiile în care Germania abia ieșea din criză, iar job-urile erau oricum pe sponci) și m-a încurajat mai mult decât i-ar fi cerut-o fișa postului. 

Ca idee, conceptul de siguranță socială este luat foarte în serios aici.

Curățenia, verdele, farmecul orașelor care păstrează aerul medieval

Dacă vizitați Bamberg, Bremen, Rothenburg ob der Tauber sau partea cunoscută drept ”orașul vechi” din Nürnberg - ca să nu dau decât câteva exemple care-mi vin pe loc în minte - îi veți înțelege pe scriitorii care spun că fiecare piatră din Germania ar putea spune o poveste. Am văzut multe locuri frumoase până acum, dar cred că printre cele mai frumoase sunt cele care nu se regăsesc în niciun ghid turistic.

Posibilitățile de integrare 

Am mai scris asta cu ani în urmă: în opinia mea, numai cine nu vrea nu se integrează în Germania. Și nu e nicio problemă, fiecare decide pentru sine și nu e deloc obligatoriu să-ți clădești viața aici dacă nu simți că asta-ți dorești și că aici poate fi, cu adevărat, casa ta. Dacă însă vrei să o faci, vei avea ocazia să descoperi o lume de-un șarm pe care nu l-ai fi crezut posibil.
E adevărat că germenele discriminării încă mai rezidă în unii oameni, dar din fericire nu ei sunt cei care formează majoritatea. Mâna sus cine-a pomenit pădure fără uscături...
Despre cum se poate ”și altfel” și despre ceea ce reprezintă o mostră de integrare am scris un articol, cu ani în urmă. Vă invit să-l citiți, acesta este. Vă povesteam despre una din interacțiunile mele cu refugiații pentru care Germania în general și Angela Merkel în special a fost atât de blamată. 

Cele multe și mărunte 
Cum spuneam mai devreme. Aparatul administrativ. Contactul cu autoritățile locale, pentru indiferent ce. Traiul de chiriaș (în principiu, sistemul este mult mai favorabil chiriașului decât proprietarului și există multe reglementări de natură să prevină abuzurile). Brutăriile și măcelăriile deținute de persoane private, unde patronul frământă el însuși coca, afumă carnea și vinde la tejghea. Incomparabilele târguri de Crăciun.

Toate cele de mai sus, dar și multe altele pe care nu le-am mai inclus, contribuie la menținerea unui nivel ridicat și constant de calitate a vieții și de liniște pe care le consider un ”capital” extrem de prețios și care mă fac să cred că Germania este una dintre cele mai recomandabile destinații pentru cei care vor s-o ia de la capăt pe alte meridiane.