Ar trebui să se dea concediu pentru revenirea din concediu 🙄

Reamintit parola de la Windows pe laptopul de serviciu: ✅
Reamintit parola de logare în ERP: ✅
Parcurs aproape 400 de Email-uri: ✅
Rezolvat multe și mărunte: ✅
Mormăit ”what a pack of idiots” de vreo sută de ori: ✅
Lăsat toți antemenționații idiots în viață: ✅

Eu zic că suntem bine 😁. Pe lângă toate cele de mai sus mai fac și backup pentru doi clienți ai unei colege care a plecat de luni în concediu, prin urmare mă distrez nemaipomenit.

Am revenit așadar din concediu, de la soare, 30 de grade și palmieri la nori, ploaie, vânt, 17 grade și ciuciu palmieri. Dar suntem acasă și personal am învățat să apreciez confortul de a merge pe drum drept, respectiv să nu mai urci dealuri toată ziua.

Da, asta a fost ceva ce ne-a luat prin surprindere. Ce-i drept, documentându-mă despre Portugalia și ce-am putea face în cele două săptămâni petrecute în Lisabona și Porto, văzusem undeva o mențiune vagă despre coline, dar am trecut rapid peste.
Las' că mi-a ieșit pe nas. Bine, nu c-aș fi putut schimba ceva nici să fi știut, că am avut oricum încălțăminte comodă și am luat urcușurile-n piept cu elan. Însă cu atât mai mult savurez acum să merg pe drum drept. Nici nu știam ce bine e, am pățit și eu ca-n bancul cu Ițic și animalele de curte 😂.

Au fost două săptămâni pline, în care am mers mult pe jos (a se citi - am urcat și coborât dealuri 😎), în unele zile 8 kilometri, în altele câte 19-20. Vremea a fost frumoasă și am avut noroc să nu fie prea cald; în cea mai mare parte a timpului am avut între 27 și 29 de grade și doar în ultimele două zile au fost 30. Confortabil, aș putea concluziona.
Per ansamblu a fost agreabil și am multe povești să vă spun. Am văzut locuri frumoase, am avut parte de experiențe deosebite, ne-am întâlnit și cu Oceanul Atlantic, am mâncat mult pește bun, am băut vin cât n-am băut în trei concedii puse cap la cap 😀 și ne-am întors, oricât de clișeistic ar suna asta, mai bogați din punct de vedere spiritual și al cunoștințelor și experiențelor acumulate.

În ceea ce mă privește, aș putea compara cu vacanța din Mallorca: frumos, dar nu văd de ce-am mai reveni în Portugalia în anii următori. Am sentimentul că deocamdată am văzut și făcut îndeajuns aici. Despre toate aceastea însă, în episoadele următoare. Între timp vă las cu o panoramă din Porto (oraș care, în paranteză fie spus, ne-a plăcut mai mult decât Lisabona. Și asta nu pentru că n-ar fi avut urcușuri, că avea din belșug 😂).

Toată lumea bine, da?

Salată de weekend (57)

La drept vorbind weekend-ul e ca și dus, dar vedeți și voi ce destoinică sunt. Azi v-am pregătit ditamai castronul de salată, să țină pentru următoarele două săptămâni în care voi absenta motivat. Aceasta pentru că mâine zburăm către Portugalia, o țară unde niciunul dintre noi nu a mai fost, dar despre care am auzit numai lucruri bune și foarte bune.

Așa stând lucrurile, m-am întrebuințat serios și înfăptuit-am mândrețe de salată. Poftiți de vă înfruptați.

👀 Scriam mai demult că, indiferent în orice oraș ajung să mă plimb, inevitabil mă binoclez cu interes în vitrinele Louis Vuitton. Nu că m-aș regăsi în publicul țintă, păcatele mele cele mari și grele; însă ceva la modul ”hai să vedem ce ciudățenii au ăștia”. Și de fiecare dată găsesc plenty, onorabilul Vuitton și hainele pentru oameni normali neavând prea multe în comun 🧐.
Bunăoară, când am fost la Veneția în primăvară, am dat peste asta:

Bling-bling îmi fac ochii numai cât mă uit la ea (și de fiecare dată am impresia, în primul moment, că n-are cap. Are, da' e camuflat). Așa, deci iată ce mă-ntreb eu: exact în ce este înveșmântată respectabila? Chestia de pe ea este pijama? Dacă mă-ntrebați pe mine așa arată, dar dacă este pijama de ce e accesorizată cu poșetă? Se duce la culcare cu poșeta după ea? Și dacă nu e pijama, de ce seamănă foarte bine cu una?
Greu să fii ne-stilat ca mine, vă spun.

🙄 Din categoria ”enigme existențiale”: voi știați că dischetele demachiante au termen de valabilitate? Nici eu nu avusesem idee, dar mi-a spus o colegă și din curiozitate le-am cercetat și pe ale mele. Și ce să vezi.

După cum se vede, sunt valabile zece ani. De ce ar avea deci un termen de valabilitate? Se strică fibrele de bumbac din care sunt făcute? Se deteriorează rețeaua de fibre? Se întristează dischetele dacă nu sunt folosite un deceniu? Serios, nu mă prind care-i faza și pace bună.

🥸 Acum vreo câteva săptămâni am comandat pe Amazon o husă pentru noul meu telefon de serviciu (un Samsung. Veți vedea mai jos de ce am considerat necesară precizarea). Totul în ordine, am primit-o și mi-am văzut de-ale mele, numai că recent Amazon și-a amintit de mine și s-o fi gândit să-mi stimuleze comportamentul de achiziție  (parcă așa se zice în Marketing). Și iată ce-a ouat:

Grăiește deci amicul Amazon: ”având în vedere ce ai comandat, iată o recomandare personalizată”.
Eu (uitându-mă ca rața-n beci): ”care e legătura, că ambele încep cu S?” 🧐
Și da, am click-ăit pe link-ul unde trebuia să văd de ce a fost făcută această recomandare. Îmi arăta cutii de porridge. Mâna sus care mai pricepe ceva. (Vorba unei amice: Samsung l-a făcut pe Shakespeare terci 😁).

🤓 Vă mai amintiți că vă povesteam despre faptul că unii îmi pocesc numele zicându-mi Anita? Eh, fenomenul s-a extins și la cei cu care lucrează jupânul.

Like husband, like wife, concluzionez eu 😂😂😂.

🎂 Luna trecută am mai îmbătrânit un an și, așa cum a devenit o tradiție la noi în firmă, am găsit biroul împodobit și decorat de mi-era și milă să stric mezanplasul (dar trebuia să mă apuc de lucru, iată un factor motivațional suficient de puternic).

Pân-aici toate bune, frumoase și colorate; dar să privim mai îndeaproape decorațiunile de pe monitoare...

”Păi nu tot zici tu că-i omori pe unii, îi castrezi și alte chestii sângeroase? Ne-am gândit să te sprijinim în acest demers”. Voilà ce vasăzică spiritul de echipă, dom'le. Tinere Pandelică, de-aș fi în locul tău aș da dovadă de ceva mai multă prevedere și considerație înainte de a-mi scrie (încă) un mail care e, desigur, ”urgent” și plin de aiureli 😈.

🛶 Să tot fie vreo 10 zile de când pe Facebook s-a creat o mică, dar foarte amuzantă, dispută pornind de la o afirmație de pe site-ul G4 Media. Mai exact, de la asta:

Previzibil, sursa amuzamentului a fost folosirea cuvântului ”feribot”, desemnând o ambarcațiune care cu siguranță nu era cunoscută pe vremea scrierilor lăsate de grecii antici. Termenul corect, folosit și în mitologie, este ”luntre”, desigur. Lumea părea să fie în consens, ciudat era doar cum de s-a tradus literal de maniera asta, fără pic de gândire critică.

Frățiuer, și unde nu apare o doamnă avocat, plină de țâfnă.

”De unde știți că era luntre și nu feribot? Ați fost acolo să vedeți? Citiți ce înseamnă feribot, să vedeți că nu e greșit. Luntrea este numai un cuvânt cu care sunteți voi mai obișnuiți. Citiți în engleză. Feribot este un neologism intrat în limba noastră, cu care nu sunteți obișnuiți”.
Lumea încearcă în fel și chip să-i explice: în mitologie nu apărea cuvântul feribot, termenul agreat este „luntre”, există inclusiv picturi pe vase antice arătându-l pe Charon într-o luntre...
Doamna avocat nu se lasă. Ce și-o fi zis, păi ori demonstrez cu asupra de măsură că sunt îngrămădită și arogantă, ori nu.
”E grea lingvistica, văd. Feribot este Ferry Boat, barca zânelor. Of. Care este acel zeu care folosea bărci? Ofof”.
(Remarcați, e și spirituală, nu așa oricum).
Oamenii se străduiesc în continuare să o lămurească: a tradus literal, de aici confuzia. ”E greu cu mitologia”, suspină doamna, cu sanchi-ironie și continuă netulburată: ”Dvs. nu înțelegeți engleza și vă bazați pe surse informative neacademice. Cuvântul vine din engleză și tipul ăsta de ambarcațiuni de transport așa cum era și a lui Charon, după mitologia greaca au fost denumite așa”.

Am lăsat textul doamnei nealterat, dar dintr-un survol vedem un pleonasm și o oarecare incoerență. Unii au continuat să-i explice, alții au ales să se amuze. Cândva, doamna a ales să nu mai răspundă. QED, sau ceva...

Acestea fiind zise, mă duc să văd de ce mă mai apuc. Voi să fiți cuminți și să ne citim cu bine peste două săptămâni, când sper să am de povestit mult și frumos 🙂.

Unii oameni sunt pentru totdeauna

Doamna despre care vă povesteam că am vizitat-o în aprilie, făcând numai pentru ea un drum de aproape 1.200 de kilometri dus-întors în două zile, a plecat. Undeva departe, în necuprins, de cealaltă parte a Lunii. Acolo unde, sper, ne vom regăsi cu toții cândva.

Nu pot spune că vestea a venit ca o surpriză - nu după cum o văzuserăm în urmă cu două luni și jumătate - și pentru ea este mai bine așa. Dar asta nu înseamnă că n-am fost triști.

E greu de pus în cuvinte ce-a însemnat ea pentru noi, acum când nu mai e. Un om străin care ne-a îndrăgit și, fără cuvinte, cumva ne-a ”adoptat” și ne-a călăuzit prin tot ceea ce înseamnă începutul unei vieți într-o țară a cărei limbă încă nu o cunoști.
De fapt, a făcut mult mai mult decât atât. Cred că dacă aș detalia tot ceea ce a făcut pentru noi, n-aș termina de scris nici până mâine 🙂.

Ne-a ajutat să ne găsim două din cele trei apartamente în care am locuit pe parcursul primilor noștri 12 ani, petrecuți în Bayreuth. Și când spun ”ne-a ajutat” mă refer că a venit cu noi la discuția cu proprietarii și, fără s-o spună direct, a reprezentat un fel de garanție pentru noi și seriozitatea noastră. Deh. Altfel se uită localnicii la tine când te văd împreună cu unul de-al lor, tu fiind un emigrant cu venit mic și vorbind o germană, hai să zicem foarte aproximativă.
A mers cu omul meu la medic atunci când a fost vorba de consultații importante, cu mare greutate pentru viitor și el încă nu vorbea limba suficient de bine pentru a înțelege detalii substanțiale, care aveau să cântărească mult în deciziile ulterioare.
Și acestea sunt numai două exemple din cele multe. Foarte, foarte multe.

Într-o țară străină, anii începuturilor sunt în mare parte copleșitori. Atât de multe necunoscute. Atât de multe lucruri de aflat, de înțeles, de absorbit. Atât de multe hotărâri de luat, deși tu poate nu înțelegi decât ideea generală din hârtiile pe care ți se cere să le semnezi. Este o presiune aproape imposibil de descris în cuvinte, care nu te părăsește nicio clipă. Sigur, se estompează cu anii, pe măsură ce înveți, capeți experiență, te obișnuiești, îți faci cucuie și te călești.
Dar până se întâmplă asta, simți de multe ori cum ți se înnoadă nervii în stomac. Și cu atât mai confortabil este să ai pe cineva alături, care te îndrumă în tot marasmul ăsta. Nu rezolvă problemele în locul tău, nu are cum și nu asta este ideea; dar sprijinul și sfaturile venite de la cineva care cunoaște mersul lucrurilor sunt neprețuite.

Și multe, multe i-am povestit. Uneori stăteam cu orele la ea în vizită (chestie foarte atipică pentru un neamț) și nu simțeam cum a trecut timpul. Sau vorbeam câte două ore la telefon, dezbăteam diverse subiecte la ordinea zilei, îi spuneam ce-am mai făcut, ne deschideam sufletul, ne vărsam amarul sau dimpotrivă - râdeam uneori de ne dureau coastele.
I-a cunoscut pe aproape toți ai noștri - mama, tata și soția lui, mătușa și unchiul meu din Statele Unite (care ne-au vizitat în 2012), o bunică, socrii mei, fratele jupânului și cumnata mea, niște prieteni, o mătușă de-a jupânului. Toți aceștia au fost la ea acasă, unii de mai multe ori. Devenise și ea un membru al familiei, în multe privințe era ”de-a noastră”.

N-am fost mereu în consens, ba chiar din contra. De-a lungul timpului ne-am certat nu de puține ori, pentru că-n multe privințe aveam păreri diferite. Uneori a fost nedreaptă, uneori noi prea repeziți. Însă, ca-n orice familie, aș putea spune - when all is said and done nu astea sunt lucrurile care contează și nu astea sunt lucrurile care rămân. Ani și ani la rând ne-a fost aproape și acum când ea nu mai e, înseamnă cu atât mai mult pentru noi faptul că am văzut-o încă o dată și ne-am luat rămas-bun, în gând.

Vom păstra doar momentele frumoase și râsul, ne rămân amintirile și eterna recunoștință. O parte din ceea ce suntem astăzi i se datorează și ei și n-o vom uita niciodată.

Fie-ți somnul liniștit și drumul luminat, Ingrid.  Ne vom aminti de tine întotdeauna.

”Ce femeie superioară ești tu, Mărioarăăă....” 🙄

Săptămâna asta am fost de-o vrednicie înspăimântătoare, voilà de vedeți.

(Citatul din titlu este inspirat de nemuritoarea scenetă în care au jucat Toma Caragiu și Tamara Buciuceanu-Botez. Dacă se-ntâmplă să n-o știți, v-o recomand, e catalizator garantat al bunei dispoziții - și al nostalgiei, totodată... O găsiți pe Youtube, aici).

🙉 Din motive de bilanț trimestrial am avut în vizită aproape tot biroul din Paris și jumătate din cel britanic; punându-ne și pe noi la socoteală, se numește c-am fost 35 de oameni pe-o suprafață de vreo 120-și-ceva de metri pătrați timp de 3 zile. Am reușit să nu ne strângem de gât, ba chiar să și lucrăm, inclusiv să vorbim la telefon civilizat și demn 🤫. Mare lucru, vă spun.

🚂 Într-una din zile am vizitat un terminal de încărcare - al treilea ca mărime din Germania. Era pentru prima dată când ajungeam într-o astfel de locație și chiar am fost impresionată de tot ceea ce am văzut.

Iată, bunăoară, în imaginile de mai jos este o macara de încărcare - se deplasează pe șine și este echipată cu un dispozitiv care plasează containerul de câteva zeci de tone pe vagonul aflat dedesubt.

Pus așa în cuvinte nu sună a fi cine știe ce, dar credeți-mă că este impresionant. Mă uitam în jur și reflectam că-n urmă cu patru ani (împliniți acum 2 săptămâni) n-aveam de gând să rămân nici câteva luni în compania asta sau în domeniu; arc peste timp, astăzi nu mi se mai pare deloc exclus să rămân în branșa feroviară până la pensie. Este o lume fascinantă, după ce ajungi s-o cunoști cât de cât.

În terminal există mai multe astfel de macarale și-am fost invitați să ne urcăm pe una din ele; păi se putea să nu profite a voastră de oportunitate? 😀

Hai că-mi stă bine, vorba lu' tata: ”șantieristă ai fost de când te știu” 😂😂😂.

🫑 Ei, și fiind eu femeie superioară, după ce m-am dat jos de pe macara apucatu-m-am de cratițe. Mă rog, nu chiar imediat, dar astea sunt detalii. Fapt este c-am manufacturat ardei umpluți, cu nesfârșită migală și pricepere. Pe care i-am mâncat, parafrazându-l pe maestrul Mălăele. Și-au fost foarte buni, iaca. Jupânul a glăsuit cum că să recidivez în această nobilă îndeletnicire 🙄 (ultima parte e de la mine).

🎾 Ultima nu se încadrează musai la superioritatea-mi deja confirmată, dar am urmărit finala masculină de la Wimbledon azi și mi-a plăcut la nebunie. O finală de vis, un adevărat spectacol. Mă bucur că am ajuns să cunosc suficient de bine acest joc (la nivel strict teoretic, silvuple, nu mă bănuiți de vitejii, că parol nu e cazul) încât să pot aprecia un meci cu adevărat fabulos.
Și-am ținut cu Carlos Alcaraz, deși după primul set îl boscorodeam: ”văleu, copchile, te-ai scăpat în izmene” 😊.

Ce (mai) fac în ultima vreme

Fără să-mi fi propus asta în mod expres, de câteva luni încoace m-am pomenit că am început să fac mai multe lucruri pentru mine.

- Psihoterapie. O oră pe săptămână. Am răbdare, nu aștept miracole peste noapte (între noi fie vorba nu m-aș fi supărat dacă totul ar fi funcționat rapid și ușor, țac-pac, știu, vrabia mălai visează....), sunt mai atentă la mine, îmi fac temele și sper că-mi va fi de folos.

- Meditație. Asta e ceva foarte nou pentru mine (recomandată de terapeut, dar nu numai; el a fost singurul pe care l-am ascultat când mi-a prezentat opțiunea, emoticon_smerit 😊) și am început cu minimum posibil: 5 minute pe zi. Nici aici nu aștept miracole, sper însă că tot ceea ce am auzit până acum pe subiect se va confirma și-n cazul meu și că mă va ajuta. Nu apelez la metode ajutătoare gen muzică sau aromaterapie, pentru că vreau să mă obișnuiesc de la început cu experiența propriu-zisă, nu să o cosmetizez.

- Sport. În treacăt fie zis, ar fi trebuit să mă fi apucat demult, dar decât deloc, bine și-acum - mergem amândoi la sală de-o lună și jumătate, mai exact. Suntem la genunchiul broaștei (iar broasca nu e prea înaltă, știți 🙄), dar nu ne lăsăm.
Și nu, nici aici nu aștept minuni subite, deși nu m-aș supăra deloc dacă mâine dimineață aș vedea-o în oglindă pe Cindy Crawford la 30 de ani și ia mai termin-o cu prostiile, băi Greto, că până și caii verzi pe care-i înșiri pe toți pereții fac revoluție 😒.

- Citesc mai mult, mă uit la câte un documentar și asta mă face să mă simt bine. Mă detensionează, după (încă) o zi în care am lăsat pe toată lumea în viață 🤓 - ceea ce nu e mereu ușor, vă rog să mă credeți. Bunăoară, dragul de Pandelică habar n-are cât de des se află pe punctul de-a i se suci gâtul.

Una peste alta, toate cele de mai sus îmi spun că am foarte mult de muncă, în foarte multe privințe. Dar nu mă grăbesc nicăieri. Dacă aș mai învăța și să am răbdare cu mine, cred că ar fi un pas imens. Deloc întâmplător, este probabil și cel mai dificil dintre toate.