Fosta mea prietena. Demult trecuta, niciodata uitata

Cred ca azi e un moment numai bun sa scriu postul pe care-l pritocesc de vreo 4-5 zile, dat fiind faptul ca nu stau tocmai inaltator cu moralul: oboseala (ne haituiesc la serviciu ca pe hotii de cai si se studiaza modalitatea prin care sa putem face 171635322423433 de lucruri in acelasi timp; inca n-au reusit sa ne aduca la acest nivel, da' nu se lasa); o stare oarecum depresiva; prea multele ganduri invalmasite; faptul ca se apropie luna mai care, din anumite motive, va avea pentru mine o semnificatie cu totul aparte atat timp cat voi trai pe-acest pamant; astenie de primavara tarzie (o fi a doua jumatate a lui aprilie, da' ieri a trebuit sa rad gheata de pe masina), si cred c-ar mai fi vreo cateva astfel de "catalizatoare".... insa cele pe care le-am enumerat deja sunt suficiente. 

Au trecut 17 ani. Am dublul varstei din momentul ala + inca 2 ani peste. A fost depasita, chiar daca provocase un cataclism. A trecut, chiar daca a lasat in urma tristeti si umbre. Am mers mai departe, chiar daca un ceva din mine a disparut pentru totdeauna odata cu ea. 

Oricat ar suna de exagerat-de-metaforic sau de paradoxal sau de-amandoua, ajunsesem sa dezvolt un fel de relatie ciudata cu durerea constanta, cauzata de boala pe care-o aveam. O cunosteam ca pe nimeni altcineva. Stiam cand imi bate la usa, in general stiam si cam cat sta in vizita, ceea ce nu prea stiam era cum s-o trimit acasa, oriunde-ar fi fost acest "acasa" al ei. In aceasta privinta, am experimentat pana-n ultima clipa tot felul de calmante in tot felul de combinatii, de ma mir si-acum ca mi-am pastrat stomacul sanatos si creierii neprajiti.

Trecand peste fazele sa le zicem preliminare ale bolii (care, traduse in timp, au insumat aproape un an de zile), o sa ma refer doar la ultimele 3-4 luni inainte de inceputul noii mele vieti. Din sporadica, asa cum fusese pana atunci, devenise cu timpul tot mai frecventa, pentru ca-n ultimele luni sa nu mai fie nici macar o zi in care sa nu-si faca aparitia. Durata vizitei a ramas, in principiu, aceeasi pana la sfarsit - cam trei sferturi de ora / o ora. 

Cel mai ciudat aspect era insa faptul ca aparea ciclic, cu o regularitate pe cat de neinteles, pe atat de innebunitoare. Astfel, vreo saptamana-doua ma durea, invariabil, in cursul diminetii. In perioada "dimineata" nu era zi in care sa apuc ora pranzului fara sa fi agonizat, indiferent unde ma prindea vizita impricinatei: la scoala (unde ma chirceam cu capul pe banca si nu auzeam nimic din ce se intampla in jur) sau acasa, unde dadeam peste cap doua tablete de Calmogen si o fiola de Algocalmin, dupa care ma ghemuiam in pozitia fetus si asteptam sa se plictiseasca si sa plece. Nu-i placeau calmantele, asa ca devenea tot mai molateca si pana la urma se dadea dusa, nu inainte de-a ma face sa-mi urasc zilele. Revenea insa a doua zi, iar atunci cand imi trageam sufletul dupa criza, stiam ca e doar un intermezzo. Ca-n urmatoarea zi o voi lua de la capat. 

Pe nepusa masa insa, ciclul se schimba: durerea aparea numai dupa-amiaza. Se plictisise sa fie matinala, probabil. Pentru urmatoarele 10-14 zile o asteptam la five o'clock, mai lipsea sa-i pregatesc ceaiul. Dupa alte aproximativ doua saptamani urma faza "durerea de seara" si, cu adevarat cea mai insuportabila etapa, noaptea. Asta ma trezea invariabil din somn, ma facea sa orbecaiesc prin casa dupa calmante (dupa ce m-am "antrenat" ajunsesem sa-mi pregatesc inainte de culcare fiola, tabletele si paharul cu apa pe noptiera, in vederea crizei nocturne), imi sarea somnul, dimineata ma trezeam epuizata si cu ochii cat cepele. Daca va-ntrebati ce urma dupa faza "durere de noapte", raspunsul e simplu: se relua ciclul "durere de dimineata". Over and over again. 

Ciclicitatea asta absolut bizara n-a putut fi niciodata explicata de medici. Nici macar de cel caruia ii datorez viata. Dar, la cate neclaritati au insotit diagnosticul (ramas incert inclusiv dupa interventie & vindecare  si innobilat, in lipsa de alte variante, cu denumirea pompoasa de "sindrom"), o enigma in plus chiar nu mai conta. Astazi, la o azvarlitura de bat de doua decenii de-atunci, nu mai conteaza nici pentru mine, decat cel mult cu titlu de curiozitate.

Mai mult decat boala in sine si pretul pe care l-am platit pentru a fi din nou un om normal, fosta mea prietena m-a invatat lectia neputintei. In confruntarea cu ea aveam mainile legate: n-o puteam impiedica sa apara, n-o puteam alunga decat dupa ce-si facea numarul si, in ciuda calmantelor, n-o puteam face sa devina macar suportabila decat dupa un interval de timp care pentru oricine altcineva se contabiliza in minute, dar pentru mine - in veacuri.

Poate exact din motivul asta a ramas neuitata.