Nimicnicia unor dascali

Cazul invatatoarei de la liceul Nicolae Iorga (despre care nu cred ca mai e necesar sa povestesc, ati citit cu siguranta in presa) mi-a lasat un gust amar prin prisma faptului ca mi-a adus aminte de o dascalita foarte asemanatoare, de care am avut parte in gimnaziu si care m-a terorizat trei ani, cu atat mai mult cu cat: 1) era profesoara de matematica, o materie la care eu n-am excelat niciodata si 2) era diriginta.

Aceasta "doamna Vucea" a copilariei mele era animata, in primul rand, de dorinta de a avea cat mai multi elevi "la meditatii". Le-a facut parintilor aceasta oferta in cadrul unei sedinte si unii au acceptat, iremediabil sedusi de tariful orei de meditatie (despre care avusese grija sa mentioneze ca e "cu 20 de procente mai scazut decat pretul pietei") si de lacrimogena afirmatie  "imi sacrific timpul meu liber pentru a ma ocupa de copiii dumneavoastra".

Povestea asta cu meditatiile a aparut cand eram prin clasa a VI-a.  Pana atunci pot spune ca nu-mi mersese tocmai prost la mate - eram un elev de nota 7-8, in zilele bune de 9, niciodata de 10. Asta sunt si nu mi-e jena s-o spun. Poate as fi fost in stare de mai mult, insa niciodata n-am avut un dascal care sa ma motiveze si sa-mi trezeasca vreun apetit pentru monoame si polinoame sau pentru triunghiul echilateral. Insa problema s-a acutizat in momentul in care ai mei au decis ca mai bine imi tocmesc un profesor din afara scolii care sa ma ajute ocazional cand ma poticnesc, neavand incredere in obiectivitatea dirigintei.

Timpul a aratat ca nu se inselasera, desi initial aparentele indicau contrariul. Colegii meditati de ea luau note foarte bune la lucrari de control si la teze, desi un salt de la nota 5 la nota 9, in doar cateva saptamani, ar putea parea ciudat; parintii lor au ales sa creada insa ca diriginta face miracole la orele particulare.

Dar pe cat de vizibile erau progresele celor meditati de ea, pe atat de evident era regresul nostru, al celorlalti. Luam note tot mai mici, eram tot mai des umiliti in fata clasei, la tabla ("fetito, tu iti imaginezi ca ai vreo sansa in viata cand  tu nu esti in stare sa descompui un polinom?"), eram loviti (cu manualul cartonat de algebra sau plesniti peste fata), fetele care purtau parul impletit erau trase de cozi samd. Evident, nimic din toate acestea nu se intampla elevilor meditati de ea.

Situatia s-a inrautatit in ultimii doi ani de gimnaziu. Eram demonizati la fiecare sedinta cu parintii, ni se prevedea un viitor sumbru (mie si parintilor mei ni se spunea ca nu am nicio sansa la un liceu teoretic, poate cel mult la "Chimie" - eventualii cititori din Piatra Neamt stiu cu siguranta ce reputatie trista avea acest liceu), all in all se poate spune ca eram terorizati.

In clasa a VIII-a devenise deja insuportabil. Pe langa stresul legat strict de pregatirea la matematica, diriginta isi gasise in persoana lui yours truly un adevarat cal de bataie. Aflase, nu stiu nici azi de unde, ca fac "pregatire" cu altcineva si innebunise de-a dreptul, considerand asta un adevarat afront. Ma scotea la tabla aproape in fiecare ora - in special la orele de geometrie, care era pentru mine un adevarat calcai al lui Ahile -, ma critica pentru vestimentatie (tin minte si-acum ca m-a scos in fata clasei pentru a-mi critica niste amarati de pantaloni de lana care erau, sustinea ea, prea mulati; "fato, parintii tai te-au vazut in ce hal iesi din casa?" Erau niste simpli pantaloni de lana, jur); imi punea note exagerat de mici si spun asta obiectiva fiind; specula micile rivalitati si invidii inerente din clasa, dandu-mi-le ca exemplu taman pe colegele cu care eu nu ma aveam bine, spre deliciul acestora din urma; si multe altele asemenea, demolante pentru moralul unui copil de 13 ani. 

Apogeul l-a atins cand ne-a adus tezele de pe trimestrul intai al clasei a VIII-a.  Organizase, special pentru asta, o sedinta cu parintii la care sa luam parte si noi, copiii (how about that for terror). A inceput prin a tine un speech emotionant despre "copilasii aflati inaintea primului examen din viata lor", neuitand sa sublinieze cat de nepregatiti sunt, "din pacate, unii dintre ei".  In mod special ii pare rau pentru.... si am inghetat. Imi rostise numele.

"Ridica-te in picioare", a susurat ea bland, ca un sarpe care-si hipnotizeaza prada. M-am ridicat, constienta de faptul ca privirile tuturor erau indreptate spre mine, exprimand felurite stari de spirit: compatimitoare (ale celorlalti parinti), zeflemitoare (ale unor colege carora nu le eram prea simpatica si care savurau ceea ce promitea sa devina o executie publica) sau crunte (a lui taica-meu, aflat in imediata mea proximitate).

N-am avut nimic de spus (nu ca as fi fost in stare), tot ce-a trebuit sa fac a fost sa ascult cat de slaba sunt eu la matematica, in pofida incercarilor ei de a ma "stimula si incuraja" (oh yes, mie-mi spui? Manualul de algebra trantit in capul meu, asa stimulent mai rar, bobocule) si cat de mult sufera ea pentru ca, din pacate, eu am visuri prea inalte pentru posibilitatile mele reale. Pam-pam!

La teza imi pusese nota 3. Trei. Va puteti inchipui ce-a urmat: groaza mea, lacrimi, scandal, istericalele alor mei, convinsi ca "femeia aia are dreptate, n-ai sa intri nicaieri" etc. Insa ceea ce urma sa aflu abia dupa multi ani, a fost ca maica-mea a dus teza mea la scoala unde preda ea insasi si a dat-o unor colege profesoare de matematica, rugandu-le sa faca abstractie de faptul ca e vorba de fiica-sa si sa corecteze teza de la zero. 

Ambele profesoare, corectand independent, au apreciat teza la nota 7.  Un mare QED. 

Examenul de admitere l-am luat cu bine, cu o nota in jur de 7 la mate, ceea ce dovedeste ca asta era nivelul meu real. Am intrat la un liceu teoretic, in ciuda previziunilor funeste ale dirigintei, care pana-n ultima clipa mi-a explicat ca "este un liceu pentru copiii foarte buni, Greta, crede-ma, nu faci fata la admitere".  Ce bine ca n-am crezut-o :D 

Povesteam mai sus de colegii meditati de ea: niciunul nu a reusit sa intre la mai mult decat liceul de Chimie sau scoli profesionale. Realitatea, dupa cum aveau sa povesteasca ei insisi mai tarziu, era ca diriginta le dadea dinainte problemele de la teze si lucrari, cu rezolvari cu tot. Asta explica "uluitoarele" progrese.

Anii au trecut si, dat fiind ca am urmat un liceu si-o facultate cu profil umanist, am uitat si bruma de matematica pe care-o stiam :)) N-am uitat, insa, umilintele. Infieratul in fata clasei. Felul in care mi-a aruncat pe jos caietul, dupa ce cutezasem sa intreb ce gresisem. Si foarte multe altele. 

Nici nu vreau sa-mi imaginez ce urmari a lasat "doamna invatatoare" in sufletul unui copil care vine acasa si spune ca mai bine se sinucide decat sa se mai duca la scoala.