Zarzavat cu marmură sau eșecuri vestimentare la Oscar

Back to life, back to reality...  Mă rog, să știți că depun eforturi substanțiale în acest sens :D dar taaaare greu mi-e să mă desprind de vraja lui Zubin! Unde mai pui că e tot în München și, chiar acum, în timp ce scriu acest text, el dirijează Recviemul lui Verdi... :)

Ok, deocamdată ajunge. O să mai povestim despre el, dar mai încolo, peste câteva luni. Într-adevăr, v-am "amenințat" că, dacă mi se îndeplinește dorința, o să înnebunesc de fericire și-o să vă tot povestesc despre asta săptămâni în șir :)) Nebună de fericire se poate spune c-am fost, cât despre partea a doua a "amenințării"....  s-o luăm în sens metaforic, ce ziceți? ;))

Și dacă tot mă strofoc să mă detașez de magia lui, ce să fac și eu, hai să chibițez la Oscaruri. Cum despre filme nu pot avea nicio opinie, pentru bunul motiv că n-am văzut niciunul, ce mi-a mai rămas? Exact, rochiile cucoanelor.  Unele din ele sunt extraordinare, adevărate lecții de eleganță. În același timp însă, multe sunt insipide, sau pur și simplu nepotrivite, sau în stilul "cine le-o fi dat ăstora drumul pe stradă?".

 
Din categoria "la marmura zâmbăreață".

Rochia asta - materialul și culoarea, adică - i s-ar fi potrivit de minune unei femei cu o nuanță a pielii un piiicuț mai închisă. Anne Hathaway are pielea prea albă, rochia e prea deschisă la culoare și prea lucioasă, all in all e o apariție fantomatică. Dacă te întâlnești noaptea cu ea pe o alee întunecoasă în prima clipă îți vine să dai cu usturoi. Criticii comentează că i se vedeau sfârcurile, dar pesemne că s-or fi uitat la ea cu ochelari de soare de le-au ochit.

Scufița Roșie la pensie

Varză roșie de nailon. La asta mă duce cu gândul ținuta lui Sally Field. Ah, și la cămăși de noapte gen Nina Gospodina. Măcar de-ar fi fost neagră rochia, tot mai salva ceva. Dar deh, dacă e să ne punem poalele în cap, musai să fie roșii ca sângele eroului jertfit pe altarul patriei...  Pardon, asta cu eroul e din alt film :P

Alo, tanti, îți curge fusta

Păcatele mele cele mari și grele. Cred că Helena Bonham-Carter a greșit culoarea jupei. Și bag seama c-a izbutit-o prea largă :)) Te pomenești că toate casele de modă aveau inventar și s-a hotărât să-si facă singură rochia, din perdeaua de la baie. Din seria "tichie de mărgăritar îi trebuie chelului", nu lipsește colierul. Care, de fapt, la fel de bine putea să lipsească, oricum nu-l observă nimeni. Ochii tuturor sunt pe fusta albă care-o ia hotărâtă la vale.

Picasso, roade-ți unghiile! 

Ce ''Guernica'', ce cubism, ce mofturi. Amatorism, dom'le. Iote aici ce vasăzică arta abstractă. 

Mă rog, vorba vine. Abstractă sau mai degrabă apocaliptică. Explodată. Isterică. Rochia, nu Rachel Mwanza, că-mi mai ies vorbe... Să cheme cineva pompierii, vă rog.

Instrucțiuni de folosire: nu mișca, nu respira

Oare Olivia Munn o fi putut să respire în chestia aia drapată de pe ea? Mie-mi dă impresia că până și cel mai mic oftat o pune în pericol de a-i cădea topul. Chiar, poate fi un top mai decoltat de-atât? Cât despre fustă... sau în fine, grămada aia de material, pare că se ține într-un echilibru periculos de fragil. N-o împingeți, că se desface.

Nu pricep, frate. Femeile astea au acces la cei mai cunoscuți designeri, consilieri bănuiesc că au o turmă, de bani nu se pune problema, deci ar trebui să fie definiția perfecțiunii. În loc de asta, unele parcă-s venite de pe gârlă sau de la Armata Salvării. Eu suspectez că au pierdut vreun pariu :D Nu văd alt motiv pentru a apărea așa la evenimentul cinematografic al anului.

Sau există vreo altă explicație, care nu-mi vine în minte?