Odisee cu laser - partea a doua: după

Ei bine, dacă în marțea dinaintea intervenției laser mă tot întrebam oare cum o să-mi ocup eu timpul joi seara din moment ce se presupunea că n-am voie să citesc sau să stau la calculator, m-am trezit că problema asta s-a rezolvat de la sine. Adevărat, nu așa cum îmi imaginasem și nu într-un chip din cale-afară de plăcut, drept să spun :D Dar, cu siguranță, nu m-am plictisit în noaptea de după intervenție. Schematizând, până la ivirea zorilor m-am îndeletnicit cu următoarele: 

- am descoperit, cu interes crescând, cât de crunte pot fi durerile cauzate de-o cornee ofensată :D; 

- am folosit zeci de șervețele, în încercarea de-a stăvili șuvoiul de lichid care se scurgea din ochi;

- am plâns, parțial de durere, parțial de frică (nu știam ce se întâmplase și, având în vedere reacția violentă a ochiului, putea fi luată în calcul ipoteza că laserul a cauzat ceva probleme);

- am rezistat cu succes tentației de-a mă da cu capul de pereți de durere, precum și tentației de a-mi scoate ochiul cu mâna.

Puțin după ora șapte dimineața, am sunat la clinică. Spre surpriza și, în egală măsură, ușurarea mea, am dat chiar de doctorul meu. Fusese de gardă toată noaptea (și n-am știut, fir-ar să fie! De cât chin m-aș fi scutit!). I-am povestit ce mi se întâmplă și m-a chemat imediat la cabinet spunându-mi totodată că, judecând după simptomele descrise, crede că știe care-i problema. S-a dovedit că nu se înșelase. 

Am ajuns la clinică ținându-mi, la propriu, ochiul drept cu mâna (aveam senzația că, dacă nu fac asta, va cădea pur și simplu pe jos, atât era de tumefiat; nu cred că mai folosesc prea curând expresia "să-mi iasă ochii din cap", acum că am idee cum ar fi). Medicul solicitase la recepție să fie anunțat când ajung, așa că m-a preluat imediat, m-a instalat pe scaun în cabinet și mi-a aplicat o alifie cu următorul dublu efect: dilatarea instantanee a pupilei și calmarea temporară a durerii. Pe cuvânt că momentul mi s-a părut pur și simplu de domeniul magiei - numai cu o clipă în urmă îmi venea să urlu, iar acum mă zgâiam cu recunoștință la omul care, practic vorbind, îmi luase chinul cu mâna.

Examinarea i-a confirmat ce-mi spusese la telefon - lupa zgâriase corneea, iar orele trecute din momentul când se întâmplase asta + faptul că mă tot tamponasem cu șervețele + plânsul n-au făcut decît să irite și mai mult zona oricum afectată. M-a asigurat că-mi va trece în câteva zile, mi-a dat două alifii și o rețetă pentru antibiotic (picături), m-a instruit cum să le aplic și mi-a cerut să revin a doua zi la control (clinica are și serviciu de urgență în weekend).

În ziua aceea - vineri, deci - n-am făcut decât două lucruri: m-am oblojit constant cu picături și alifii, cu toate că manevrele astea presupuneau deschiderea ochiului, ceea ce le făcea foarte neplăcute, și am dormit. Nu puteam ține ochiul drept deschis nici cinci secunde în șir, un simplu clipit sau o mișcare a pupilei echivalau cu o săgeată de durere, când mă aventuram să-l deschid strângeam mai întâi perna cât de tare puteam. Ce mai, distracție în toată regula :D

Sâmbătă era deja diferență ca de la noapte la zi. Aveam încă dureri și ochiul arăta ca și cum aș fi boxat cinci runde cu Mike Tyson, dar reușisem să dorm, puteam clipi fără să simt brusc nevoia de expresii licențioase :D și, minune mare, izbutisem să mănânc oarece. Victorie! La control, doctorul de gardă (altul, nu al meu) a stabilit că sunt pe calea cea bună, m-a chemat și duminică - de asemenea, totul în parametri normali dată fiind situația și-a trebuit să merg și ieri, pentru că medicul meu voia să mă consulte el însuși, din nou.

Pot spune că mi s-a făcut milă de el :D A fost vizibil ușurat când a văzut că sunt bine și era așa de preocupat de starea mea, încât aproape se inversase situația: eu îl asiguram de zor că nu-i nimic, s-a întâmplat și cu asta basta, bine că s-a rezolvat și sunt ok. Mi-a spus de vreo patru-cinci ori că-i pare rău, că de când e el la clinica asta nu s-a întîmplat niciodată așa-ceva (la care i-am zis că pentru orice există o "prima oară" și a recunoscut, oftând, că am dreptate :D), că data viitoare (adică la celălalt ochi, unde se va interveni pe 4 aprilie) va folosi un alt tip de lupă, ceea ce practic va exclude orice risc și - cireașa de pe tort - aș dori cumva să amân programarea de pe 4?

Asta-i bună, de ce-aș amâna?  "Păi, poate că vă simțiți traumatizată, având în vedere ce s-a întâmplat joi...", rostește el. Say what?! Traumatizată? De unde-o mai fi scos-o? Stau și mă întreb cu ce găini de pacienți o avea de-a face.

Având în vedere reacția lui de ieri, mi-a trecut prin minte că poate a fost greșeala lui. Însă e doar un gând, care cum vine, așa se duce. Și dacă a fost, ce? Shit happens. Acum știe ce are de făcut. N-am niciun resentiment, nu sunt supărată (asta și fiindcă nu am pierdut nimic esențial cât am bolit), exact cum i-am spus și lui: s-a întâmplat și gata, ducă-se. S-a ocupat impecabil de mine după ce-a survenit buclucul, colegul lui a fost de asemenea foarte grijuliu, în definitiv oameni suntem cu toții.
Desigur, dacă aș fi ratat ceva important din cauza chestiei ăsteia sau dacă nu m-aș fi recuperat atât de bine, n-aș mai fi fost atât de conciliantă :D

All in all, a trebuit s-o trag și pe asta. Aștept cu interes data de 4 aprilie :)) și mă bucur că suntem înzestrați cu numai doi ochi :D