Praga prin ochii mei (II)

Era în jur de ora 11 dimineaţa când, după ce am făcut check-in la hotel şi am lăsat maşina în siguranţă în parcarea hotelului, am pornit spre centru. Mă simţeam ca un copil dus într-un parc de distracţii: nu aveam răbdare să merg la pas şi bucuroasă aş fi luat-o la fugă, deşi pentru o primă impresie era interesant de privit, chiar dacă nu ajunseserăm încă în Oraşul Vechi.

Am recunoscut Karluv Most (în engleză Charles Bridge, celebrul pod din Praga), de îndată ce am ajuns. Străjuit de ambele părţi de statui pe care turiştii asiatici le fotografiau cu îndârjire, podul găzduia muzicanţi ambulanţi, comercianţi de bijuterii sau de vederi, flaşnetari îmbrăcaţi în uniformă, pictori şi caricaturişti. Ar fi fost oricum destul de aglomerat numai cu toţi aceştia, dar li se adăugau şi sutele de turişti care circulau în ambele sensuri, oprindu-se pentru fotografii, cercetând bijuteriile şi ilustratele puse la vânzare, adunându-se ciorchine în jurul muzicanţilor, făcându-şi poze cu bătrânul flaşnetar sau privind pictorii la lucru. Oameni mulţi, felurite limbi străine (în principal germană şi engleză, dar am auzit şi franceză, precum şi un energic îndemn "Vasile, treci acolo să te pozez!" - iar numitul Vasile a trecut degrabă -, italiană şi rusă; tot ce se poate să fi auzit şi cehă, dar pe onoarea mea, n-am identificat-o ca atare). Probabil ceva asemănător trebuie să fi fost şi la Turnul Babel...

(N-am făcut poze cu aglomeraţia, n-am văzut sensul, ci doar cu yours truly şi panorama oferită de pod).

Pe străduţele pavate cu piatră cubică se scurgeau mii de turişti, tropăiau caii înhămaţi la caleşti, înaintau agale maşinile decapotabile în care se făcea un circuit turistic şi se amestecau zeci de mirosuri dintre cele mai diverse, numai bune pentru făcut nările să palpite ca lui Jerry în desenele animate (arome de carne friptă, de cartofi copţi, de supe, de deserturi proaspete, de covrigi calzi...). Iar de-o parte şi de alta se aflau pestriţele magazine de suveniruri despre care v-am povestit deja, învecinate cu magazinele de bijuterii (cu diamante, dar mai ales cu granate, n-aş şti să spun de ce anume piatra asta, dar erau tare frumoase).

Cu aproximativ zece minute înainte de ora fixă, turiştii se bulucesc în faţa ceasului astronomic. Asta pentru că la fix se poate asista la o scurtă paradă: se deschid două uşiţe şi ies nişte păpuşi reprezentându-i pe Hristos şi pe apostoli (partea superioară a ceasului se numeşte "Mersul Apostolilor), în timp ce Moartea, reprezentată de un schelet, sună dintr-un clopoţel. Apoi un cocoş de aur anunţă ora, după care încep să bată clopotele.
Totul nu durează decât vreun minut minut şi n-are rost să faci poze; de jos în sus şi în mişcare nu poate ieşi mare scofală, ar merita eventual doar un filmuleţ. N-am făcut, eram ocupaţi să căscăm gura. Mi s-a părut fascinant faptul că acest ceas datează de la începutul secolului al XV-lea!

În turnul ceasului astronomic se poate urca, iar priveliştea este una spectaculoasă.

Plini de curaj şi pe aproximativ 30 de grade, am urcat pe jos dealul care duce la Cetatea Praga. Există un trenuleţ care te duce acolo, dar v-am spus în articolul precedent că n-am depistat de unde pleacă. Anyway, am răzbit, ca să descoperim că ajunsesem prea târziu pentru a vizita catedrala, care se închisese cu numai 20 de minute mai devreme :D Ne-am dezumflat şi, după ce am dat o raită pe-acolo, am coborât, cu ideea că revenim a doua zi, dacă mai suntem în stare, eu dorind neapărat să intru în catedrală.

Tot ne-am ales cu ceva, însă: am prins schimbarea gărzii.

Ne-am mai plimbat prin centrul vechi şi pe malul apei, am fost interpelaţi de un negru foarte vorbăreţ care voia să ne vândă bilete la un concert de muzică clasică şi ne arăta pe un caiet unde aşternuse cu măiestrie o mulţime de cruciuliţe că "it's almost full, sir! It's your last chance!"), am băut o limonadă la o terasă din centru, iar pe drum spre hotel am cedat ispitei şi-am luat un hamburger absolut delicios, pe care l-am mâncat, ca o doamnă ce sunt :D, în camera de patru stele. Care este. 

În dimineaţa următoare, cu toate că era deja foarte cald şi ne dădea târcoale o oarecare febră musculară după "marşul" de aproape 12 ore din ziua precedentă, am urcat din nou la cetate (how about that pentru mostră de ambiţie :D). Dar când nu-i să fie, apoi nu-i: catedrala era închisă până la ora 12, din cauza slujbei religioase. Iar noi trebuia să facem check-out la ora 11, urmând să plecăm imediat spre casă, deoarece nu eram deloc dispuşi să lăsăm maşina pe stradă. M-am consolat cu nişte fotografii şi am conchis că rămâne pe data viitoare.

Ne-au rămas, evident, o mulţime de "restanţe". N-am apucat să facem turul oraşului, n-am vizitat cartierul evreiesc, n-am intrat în niciun muzeu. Dar pentru 24 de ore, eu cred că am făcut destule - şi încă nu v-am povestit despre cea mai interesantă experienţă din această excursie... :)