Portret în acid (II)

După cum vă povesteam în prima parte, Insipida Somnoroasă a fost "unsă" pe postul de adjunct în departamentul nostru, situaţie pe care n-am avut altceva de făcut decât s-o accept. Mi-a fost incredibil de greu, mai ales din cauza nedreptăţii care mi se făcuse, dar m-am gândit că trebuie să vină ea şi vremea mea. Iar după ce am primit la rândul meu avansarea pe care o solicitasem, mi-am zis că, iată, acum m-aş putea împăca mai uşor cu treaba asta. Pentru o vreme, aşa a şi fost.

În primele luni după ce preluase postul, Insipida a fost tot ca şi înainte să se întâmple asta: sfioasă, timidă, îmi solicita des ajutorul - cred şi eu, de vreme ce nu apucase să înveţe tot, dar trebuia să ia decizii ca şi cum ar fi ştiut tot, şefa fiind în concediu sau ocupată cu alte treburi - şi se ferea de telefon de parcă numitul obiect ar fi avut râie. Nici nu suna când era de sunat ("Greta, vrei tu să suni pe cutare şi să afli X chestie, te rog...?"), nici nu răspundea, mai ales dacă vedea pe display derivaţia lui Musiu Şarl ("e şeful, răspunde tu!"). 

Culmea, deşi ea era in charge, Musiu Şarl n-a cerut-o niciodată la telefon, ci fie mi-a spus mie ce avea să ne comunice, fie am fost eu în măsură să-i răspund la ce întrebări avea. Departe de a mă consola în vreun fel treaba asta, nu făcea decât să mă frustreze şi mai tare - adică, poftim, mă ocup de toate ca şi cum aş fi pe postul ei - dar nu-s! Era tot dezordonată, dacă trebuia să continuu treaba de unde o lăsase ea aveam nevoie de jumătate de oră să mă prind care ce şi cum e, lăsa hârtii importante şi facturi împrăştiate peste tot fără măcar vreun post-it explicativ pe ele, ce mai.... o feerie. 

Atmosfera e tot mai otrăvită pe zi ce trece. Şefa a preluat încă un departament şi e mai mult ocupată acolo; drept urmare, Insipida a rămas stăpână pe câmpul de luptă. Două exemple edificatoare despre relaţia mea cu ea (sau a ei cu mine):

1) Dau peste o dandana şi vreau să i-o aduc la cunoştinţă, pentru că ne privea pe toţi. "Uite ce-am găsit", încep eu. "De fapt, nu prea mă interesează", răspunde ea peste umăr. "Cum doreşti", am ricanat şi nu mi-am mai continuat ideea.  Am rezolvat singură duda.

2) Altădată, îi spun că trebuie să ne ocupăm prioritar de nu-mai-ştiu-ce, altminteri ne iau la trei păzeşte ăia din birouri. "Nu-mi pasă". Ok, dacă-i pe-aşa, am lăsat şi eu chestia respectivă să zacă. Peste vreo oră, Insipida mă pune s-o rezolv. "Păi parcă ziceai că nu-ţi pasă", rânjesc eu. "Te rog să te ocupi imediat", plesneşte ea autoritar, cu accent pe "imediat". Pam-pam!

Cât despre chestiunea telefonului... e absolut epică. De unde la început se ferea de el, acum zici că şi l-a lipit de mână. Toate departamentele au telefoane fără fir (ca un fel de mobil mai mare), foarte practice de altfel. Insipida l-a rechiziţionat pe al nostru; când vine dimineaţă, primul lucru - ia telefonul din suportul de încărcare unde stă peste noapte şi-l pune pe masă, lângă tastatură. Dacă am de sunat, trebuie să i-l cer şi nu o dată am observat că-l ţine chiar în buzunar. 

- Pe cine suni?

- Pe Icsculescu.

- În ce problemă?

- Cutare lucru.

- Mă ocup eu, spune ea, pe un ton de "dismissed". 

Ieri a fost apogeul - şi, de fapt, catalizatorul care-a dus la scrierea acestui "portret". A trebuit să sun la alt departament, Insipida umbla brambura pe undeva, aşa că am vorbit ce-am avut de vorbit şi mi-am văzut de alte treburi, telefonul rămânând pe biroul meu. Nu l-am băgat în buzunar, era la vedere.

Vine Insipida, prima întrebare: unde e telefonul? Acolo pe masă, zic.

Se duce, îl ia şi vine la mine, foarte opărită.

-  Greta, te rog ca pe viitor, după ce termini de vorbit la telefon, să mi-l aduci imediat.

Prima reacţie - din fericire, doar în capul meu - a fost, scuzaţi-mi franceza, "mă-ta!". Cu glas tare, n-am putut zice decât "bine, dacă aşa vrei" şi m-a pufnit râsul. Probabil ar fi existat vreo mie de alte reacţii mai adecvate, dar pe moment n-am fost mai inspirată de-atât.

Nu pot decât să concluzionez că e obsedată să deţină controlul. Sau să aibă impresia că-l deţine. Spun asta pentru că şi eu fost doar cu o altă colegă, timp de două săptămâni cât Insipida a avut concediu şi niciodată n-am ţinut scula lângă mine. A stat de obicei în suportul ăla de încărcare, când suna răspundea cine se nimerea - eu sau colega cealaltă - şi nu m-am stresat absolut deloc pe chestia asta. Cine voia să dea de mine, dădea oricum. Nu în asta constă autoritatea sau eficienţa: să foloseşti numai tu telefonul...

Am obosit :( Mai are momente când se poartă ok, dar puţine. Mi-am spus că avansarea din iarnă o să mă ajute să suport mai bine toate mizeriile astea şi de cele mai multe ori, aşa şi este; dar câteodată nici asta nu-mi e suficient ca să ignor micile porcării de felul ăsta. Alteori mă gândesc la dragul meu Zubin şi cel mai adesea, asta mă ajută şi-mi face bine. Dar sunt zile când efectiv nu pot ignora. Şi n-am ce face, n-am la cine mă mai duce. Sunt chestii foarte interpretabile şi cu dus-întors, astea de le face ea... şi pentru care n-am decât cuvântul meu, atât. Iar la Musiu Şarl nu intenţionez să mă duc cu mizerii de-astea muiereşti.

Pe Insipidă n-o va clinti nimic din poziţia aia; şefa a pariat pe ea şi-o va susţine până-n pânzele albe. Au fost unii prieteni şi cunoscuţi din afara firmei, cărora le-am povestit totul şi care-au opinat că Insipidei i-e teamă de mine de fapt, şi de aceea se poartă cum se poartă. Nu ştiu ce să cred, dar chiar dacă ar fi aşa.... tot nu s-ar schimba nimic. Îmi dau seama cât de reală e zicerea aia potrivit căreia, dacă vrei să cunoşti un om cu adevărat, fă-l şef...