Aventuri în oraşul Renaşterii italiene (III)

Dacă o mai lungesc mult, mă prinde Crăciunul şi eu tot n-am isprăvit să vă povestesc aventurile noastre în cele câteva zile petrecute la Florenţa (partea întâi aici şi a doua aici). 

Aşadar, sus pe cai, zic. Sau mai degrabă sus pe trepte, având în vedere că-n postul ăsta va fi vorba de trepte. Multe. Sute :D

Întrucât luni erau închise toate muzeele, ne-am zis să ne petrecem dimineaţa fiind spirituali. Aţi ghicit: catedrala Santa Maria del Fiore, mult mai cunoscută drept Domul din Florenţa. 

Ne-am aşezat cuminţi la prima dintre cele trei cozi. Da, domn'le, trei, pentru că se stătea la coadă organizat: una pentru intrarea în biserică, una pentru cupolă şi una pentru clopotniţă. Am luat-o aşadar gospodăreşte, vizitând mai întâi biserica. 

Prima constatare a fost că, din moment ce aveam umerii dezgoliţi, trebuia să port un acoperământ confecţionat dintr-un soi de hârtie de şerveţele. Costa un euro şi jumătate.

Interiorul e destul de banal, fapt oarecum neobişnuit pentru o catedrală gotică. 

Vitraliile nu mi s-au părut ieşite din comun, dar picturile mi-au plăcut. 

Am aprins lumânări şi la punctul ăsta trebuie să menţionez ceva: am apreciat în mod deosebit faptul că nu se percepea un tarif fix per lumânare, cum am văzut în foarte multe biserici din Europa; aici era o cutie de lemn şi o inscripţie gen "pentru biserică", deci fiecare punea cât voia. Personal, mi se pare mai autentic aşa, mai aproape de spiritualitate. Fiecare dă cât simte / cât poate. Preţul fix e mult prea... negustoresc.

Am vizitat şi vechea catedrală - unde se ajungea coborând câteva trepte şi de unde se cumpărau bilete pentru clopotniţă şi cupolă. Ieşind din biserică, am inspirat adânc şi ne-am aşezat la următoarea coadă. Cea pentru clopotniţă. Rândul mergea destul de repede, aşa că peste câteva minute am luat urcuşul în piept.

La început, a mai fost cum a mai fost; gangul era destul de lat, din loc în loc erau nişe în care îţi puteai trage sufletul, deja eram mândră de mine. Pe măsură ce urcam însă, spaţiul devenea tot mai strâmt, iar spiralele, tot mai înguste. Încercam din răsputeri să uit că sunt claustrofobă.
 

Ne acordam prioritate cu rândul (cei care coborau ne compătimeau şi "lipeau" pereţii ca să ne facă loc, iar noi, care urcam, ne bucuram să ne tragem sufletul câteva clipe) şi primeam încurajări gen "you almost made it!" sau "don't give up!". Era chiar motivant, pot spune.

414 trepte mai târziu, contemplam Florenţa din clopotniţa concepută de Giotto:

Numai că.... hmm. Începeam să ne întrebăm dacă nu cumva am făcut-o de oaie: pasămite observaserăm că la "vecinii" de vizavi, respectiv în cupolă, e mult mai interesant: mai înalt şi fără grilaj. De ce nu ne-om fi uitat noi mai bine înainte să urcăm?

Am fi regretat dacă n-am fi respirat şi aerul de-acolo. Aşa că am coborât cele 414 trepte şi, după ce-am stat la coada aferentă, am început urcuşul în cupolă.

De data asta ne-a fost mult mai greu. Eram deja obosiţi după sutele de trepte parcurse, gangul din cupolă era considerabil mai îngust şi mai abrupt, pereţii parcă ne strângeau în menghină. Abia mai puteam respira când, la capătul a 463 de trepte, am ajuns pe terasă.

În ciuda tăbliţelor cu avertismente care prevedeau teribile cazne (în Infernul lui Dante :P) în cazul în care cutezai să scrii pe pereţi, era plin de inscripţii. În principal date şi nume, ceea ce, mă rog, nu deborda musai de originalitate :)) Dar unul dintre mesaje era într-adevăr aparte şi mi-a atras atenţia:

... oare şi-o fi împlinit dorinţa? Dacă nu s-a întâmplat încă, fingers crossed... :)

N-aş mai şti să vă spun cum am coborât din cupolă. Ne-am scurs, mai bine zis. "Suntem nebuni de legat", a fost concluzia experienţei celor 877 de trepte, când ne-am mai tras sufletul şi-am reuşit să gândim limpede. 

Din păcate, pentru baptisteriu (cea mai veche clădire din Florenţa) nu am mai avut nicio fărâmă de energie. Nici nu vedeam clar de epuizare, voiam doar să stau jos, să mă hidratez şi să mănânc oarece. I-am admirat însă vestitele uşi de bronz, care constituie ele însele o adevărată comoară.

A fost o zi foarte intensă, în care ne-am depăşit ceea ce crezusem până atunci a fi limitele noastre. Dar sunt destul de convinsă că va rămâne unicat. N-am să uit niciodată senzaţiile trăite, dar nu prea cred că voi mai face un asemenea tur de forţă.  Sunt prea bătrână pentru aşa ceva :D

(va urma)