Când viaţa e dezacordată

Cu mai bine de doi ani în urmă vă povesteam, în câteva rânduri, despre un personaj foarte interesant. Spuneam atunci aşa:

"Statistic vorbind, oare câte şanse sunt să te numeşti Wolfgang, să fi studiat la şcoala de muzică "Mozarteum" din Salzburg, să locuieşti pe strada Mozart şi să fii un excelent profesor de pian?"

Încă mi se pare fantastică toată această suită de coincidenţe - pentru că, da, acest domn există şi am avut ocazia de a-l cunoaşte. În seara asta am aflat de-o întâmplare petrecută recent, la care a asistat şi care m-a făcut să clatin din cap siderată. Viaţa e uneori anapoda, mi-am spus. 

Pe scurt, omul deţine un pian Steinway, destul de vechi şi care are nevoie de anumite reparaţii. (La un pian, variaţiile de temperatură şi umiditate produc, în timp, modificări la nivelul pieselor confecţionate din lemn, pâslă sau metal, modificări care duc la alterarea sunetului). 

Pentru activitatea lui profesională este esenţial să-şi repare pianul, ca să poată studia netulburat acasă în vederea concertelor pe care, periodic, le susţine. S-a interesat la diferiţi constructori de piane şi primise deja o ofertă de reparaţie, pentru suma de 16.000 de euro. Aflându-se de curând la München, a trecut şi pe la sediul Steinway din oraş, cu gând să întrebe cât ar costa la ei - şi, lucru firesc pentru orice muzician, n-a rezistat ispitei de a "testa" pianele expuse.

- Peste câteva minute avem o vizionare în vederea unei achiziţii, îl previne o angajată.

Numai bine, îşi spune profesorul mulţumit. Ştiindu-i pe majoritatea pianiştilor din regiune, erau şanse destul de mari ca viitorul cumpărător să fie vreun cunoscut de-al său, pe care s-ar fi bucurat să-l revadă.

Dar n-a fost aşa. Vizitatorul era un domn însoţit de fiica sa, în vârstă de opt-nouă ani. Fetiţa s-a aşezat la unul dintre piane şi-a zdrăngănit, stângace şi încurcând clapele, o piesă de Schumann pentru copii ("Wild Rider"). S-a mutat apoi la altul şi-a zdrăngănit din nou - cu aceleaşi greşeli, care, în cel mai fericit caz, dovedeau lipsa studiului. După aceea s-a mutat la un al treilea pian, unde a reluat zdrăngăneala, greşind iarăşi notele. S-a uitat la taică-su şi-a decretat scurt:

- Îmi place pianul ăsta, tata. Îl cumpărăm.

Achiziţia s-a făcut pe loc. 

88.000 de euro. Atât costa pianul care-i "plăcuse" copilei. Dacă se poate spune că i-a plăcut, în condiţiile în care pentru un ascultător avizat era evident că nu se omora cu studiul - şi-apoi, ce judecată de valoare putea avea ea într-o astfel de situaţie? Cum a diferenţiat ea pianul cumpărat de celelalte două "testate"? Cum ar aprecia o asemenea bijuterie - pentru că asta este un pian Steinway - un copil care bulibăşeşte notele muzicale? Above all, cum să laşi la discreţia unui copil o achiziţie în valoare de 88.000 de euro?!

Şi asta, în condiţiile în care un extraordinar profesor de pian nici nu visează la un Steinway nou.