"Inferno"

Am stat pe gânduri dacă să-mi cumpăr sau nu cea mai recentă carte a lui Dan Brown, "Inferno". Ultima experienţă literară pe care-o avusesem cu un roman semnat de el, respectiv "Simbolul pierdut", a fost regretabilă. Mi-a părut rău şi de banii daţi, şi de timpul petrecut cu o carte care nu m-a "prins" deloc şi de la care, până la ultima pagină, am aşteptat să fie interesantă. N-a fost, iar fâsâiala care-a ţinut loc de final a pus capac. Şi-a ieşit Dan Brown din mână, am bombănit atunci. 

Prin urmare, nu eram deloc sigură dacă-mi asum încă o dată riscul. Iniţial nici nu prea mă interesa subiectul. Aflasem în mai că-şi lansează noua carte şi mă întrebasem, mustăcind, dacă şi-n asta o mai fi pritocind simbolul din precedentul roman.
Previzibil, în perioada imediat următoare lansării n-am putut evita articolele pe temă, care erau în toată presa online. Cărţii i s-a făcut o reclamă agresivă, timp de câteva săptămâni cred că l-aş fi găsit pe Dan Brown şi-n castronul de supă. Aşa că vrând-nevrând, am aflat despre ce e vorba: din nou profesorul Robert Langdon, din nou o intrigă pe bază de simboluri ascunse în opere de artă (de data aceasta Dante Alighieri şi a sa "Divina Comedie"), hmm.... nu suna prea rău. Adăugând la asta faptul că acţiunea se petrece la Florenţa, pe care tocmai o vizitasem, tabloul a fost complet. M-am întors din România cu "Inferno" în dinţi.

Nu am pretenţia că, lecturând această carte, am depus încă o ofrandă pe altarul profunzimii literare. Dan Brown scrie ceea ce se numeşte literatură de tren. Dar una excelentă, dacă-mi permiteţi. Toate cărţile sale sunt foarte bine documentate, probabil inclusiv din acest motiv publică la interval de ani de zile. De asemenea, în fiecare carte este tratată o temă principală, abordarea fiind detaliată şi accesibilă publicului larg şi sporind considerabil plăcerea lecturii.

Din "Codul lui Da Vinci" am aflat foarte multe amănunte despre picturile lui Leonardo şi m-am familiarizat cu subiectul atât de disputat al Sfântului Graal; în "Îngeri şi demoni" am citit cu mare interes despre organizarea şi desfăşurarea unui conclav (coincidenţa face să fi citit această carte în timpul conclavului din 2005, fapt care-a făcut lectura cu atât mai atractivă); citind "Fortăreaţa digitală", mi-am făcut idee despre domeniul pe cât de sensibil, pe atât de misterios şi fascinant al criptografiei; din "Conspiraţia" am aflat câte ceva despre glaciologie, oceanografie şi controversata problemă a existenţei vieţii extraterestre.
Având în vedere toate acestea şi trecând peste eşecul intitulat "Simbolul pierdut", eram optimistă. Iar acum aşteptările nu mi-au mai fost înşelate.

"Pivotul" pe care este construită acţiunea din romanul "Inferno" îl constituie delicata problemă a suprapopulării planetei. Încă de la primele pagini, cititorul se pomeneşte captiv într-o intrigă iscusit construită, în care totul e haotic şi pe dos faţă de cum ar trebui să fie: profesorul Langdon se trezeşte într-un spital din Florenţa unde habar nu are cum a ajuns, constată stupefiat că e-n convalescenţă după ce a fost împuşcat, nu-şi aminteşte nimic din ce i s-a întâmplat în ultimele zile, iar unul dintre medicii care-l îngrijesc e ucis sub ochii lui de un asasin a cărui ţintă, în mod evident, este chiar Langdon.

Cu ajutorul Siennei, o doctoriţă (care se regăseşte perfect în clişeul brown-ian: tânără, frumoasă şi foarte inteligentă), profesorul reuşeşte să fugă din spital, numai pentru a descoperi că însuşi Guvernul Statelor Unite încearcă să-l omoare.  Nu are idee de ce, dar, descoperind că are asupra sa o reproducere modificată a unei picturi de Sandro Botticelli ("Harta Infernului", inspirată de poemul lui Dante), Langdon şi Sienna se lansează într-o cursă contra-cronometru de descifrare a simbolurilor ascunse în pictura lui Botticelli. Miza, vor constata ei ulterior, este nici mai mult nici mai puţin decât salvarea omenirii. Dar nu sunt singurii care vor să descifreze simbolurile; directoarea OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi o dubioasă agenţie privată îi urmăresc.

În demersul lor, Robert şi Sienna vor fi ghidaţi de o serie de indicii furnizate de o strofă din "Divina Comedie", ceea ce-i va conduce de la Florenţa la Veneţia şi apoi la Istanbul, partea de thriller a romanului fiind condimentată din abundenţă cu noţiuni de istoria artei şi arhitecturii renascentiste. Din acest punct de vedere, romanul are o valoare informativă deloc de neglijat. Răsturnările de situaţie sunt în egală măsură spectaculoase şi abil regizate, păstrându-şi astfel nota de veridic, iar deznodământul este în nota întregii cărţi: inteligent şi exploziv.

Dincolo de o lectură mai mult decât agreabilă şi de extrem de complexa problemă de ordin etic pe care o pune, romanul "Inferno" are darul de-a trezi apetitul atât pentru vizitarea Florenţei şi aprofundarea cunoştinţelor despre comorile sale, cât şi pentru citirea "Divinei Comedii". Acest efect l-am remarcat la mine însămi: cartea pe care voi începe acum s-o citesc este "Agonie şi extaz", de Irving Stone, care în mare parte este povestea vieţii lui Michelangelo şi a operei sale. Nu m-aş fi gândit la ea, dacă Dan Brown n-ar fi vorbit atât de pasionant şi de convingător despre David, creaţia de căpătâi a lui Michelangelo.
Îmi pare rău că n-am citit "Inferno" înainte de a vizita Florenţa; cu siguranţă aş fi privit totul cu alţi ochi. Dar chiar şi aşa, a fost o experienţă foarte interesantă să citesc despre locuri unde am fost cu puţin timp în urmă şi despre opere pe care le-am văzut de curând.

Concluzionând, sunt de părere că un roman de Dan Brown în general - şi "Inferno" în special - poate constitui o lectură deosebit de plăcută, condiţia fiind să intri în joc, să nu iei cartea drept mai mult decât ceea ce este - un thriller foarte bine documentat - şi să ai o oarecare afinitate pentru conspiraţii.

Dacă intenţionaţi s-o citiţi, vă urez călătorie plăcută prin Florenţa, Veneţia şi Istanbul :) Iar dacă aţi citit-o, mi-ar plăcea să-mi împărtăşiţi cum vi s-a părut :)