"Crezi în Dumnezeu? Eşti un prost!"

Mai mult decât de Crăciun şi cu siguranţă mai mult decât în orice altă perioadă a anului, Paştele reprezintă o minunată sursă de "dat apă la moară" pentru ceea ce eu consider una dintre cele mai nesuferite categorii de oameni, şi-anume ateii aroganţi. 

Să ne înţelegem, eu respect credinţa, sau după caz, necredinţa fiecăruia. Nu cred că un om este aprioric bun pentru că se autodefineşte creştin, după cum nu cred că un altul este rău fiindcă a ales să nu creadă în Dumnezeu. Este loc pentru toată lumea şi eu sunt foarte deschisă. Atât timp cât reciproca este valabilă, dar în cazul multora dintre atei, nu este. 

Referirile la "bigotism", "prostie" şi remarcile din vârful buzelor de tip "prietenul tău imaginar" sunt foarte frecvente în perioada asta şi de multe ori repetate obsesiv, ca de-o maimuţă turbată. Nu înţeleg, care este satisfacţia lor de a-şi bate joc de oamenii care au ales un alt drum? Câştigă ceva de-aici? Nu. Îşi imaginează că-i vor convinge pe alţii? Nu cred. Atunci? De ce fac din promovarea ateismului o profesiune de credinţă? De ce nu sunt în stare să-i respecte pe ceilalţi? De ce se exprimă cu atâta dispreţ la adresa lor? Cumva îşi închipuie că-s mai deştepţi numai fiindcă nu cred? Eh, îşi închipuie greşit :D

Pe de altă parte, ca orice monedă, şi asta are două feţe: este adevărat că foarte mulţi creştini îşi imaginează că e de datoria lor să-i convertească pe atei. Şi se aventurează temerari pe ceea ce se va dovedi a fi un drum înfundat, pentru că argumente sunt şi de-o parte, şi de alta. Aş spune că din acest punct de vedere "tabăra" credincioşilor este dezavantajată, fiindcă nu există argumente ştiinţifice în favoarea credinţei. "Crede şi nu cerceta", ştiţi voi. Ateii plescăie dispreţuitori, păi da, normal că ţi se spune să nu cercetezi, fiindcă dacă ai face-o ai ajunge la concluzia că de fapt totul e o poveste, bla-bla. Iar credincioşii nu prea au un răspuns la asta. Dar nu din motivele pe care pe care le cred ceilalţi, ci fiindcă adevărata credinţă este în suflet şi nu se explică. Se simte.

Bineînţeles, şi eu m-am antrenat în discuţii cu nişte atei aroganţi. N-am avut minte, sau am avut prea mult timp la dispoziţie, sau şi una şi alta. I-am întrebat, simplu, care e problema lor în ceea ce priveşte credinţa mea. Eu am dreptul să cred şi-n cana de cafea, dacă asta mă face să mă simt bine. Ei de ce nu pot să mă dispreţuiască, daca de-atât sunt în stare, în linişte? Răspunsul a fost tot din categoria "bigotism, spălare pe creier, prostie", ceea ce n-a făcut decât să-mi demonstreze că nici ei n-au prea multe argumente - şi când le epuizează, trec la jigniri.

În final - deoarece nu intenţionez să mă lungesc prea mult - ţin să subliniez două aspecte:

1) Diatriba de mai sus nu-i are în vedere decât pe ateii care încearcă să-şi impună punctul de vedere şi care, atunci când văd că nu reuşesc, devin agresivi şi neciopliţi.

2) Părerea mea (accentuez, părerea mea) este că, dacă un credincios nu mai are cum să devină ateu - deşi se poate să aibă momente când se mânie, sau se îndoieşte, dar astea sunt etape trecătoare - procesul invers este perfect posibil, în anumite circumstanţe deopotrivă marcante şi dramatice. 

Pentru că, vedeţi voi, eu am convingerea că povestea lui Marcus Vinicius din "Quo Vadis" nu e fictivă. Şi el nu este un caz singular.