Raftul cu sentimentalisme sau post de ”dat din casă”

Nu știu ce-mi veni să scriu despre asta, dar nu e prima postare de acest gen - cu aproape 7 ani în urmă, când era lupul cățel și nici nu se povestea, am scris un articol intitulat ”Cu ochii pe pereți”, al cărui titlu vorbește de la sine. Îl puteți citi aici, dacă sunteți curioși (apropo, încă am pe pereți toate cele de-acolo, mai puțin calendarul - și, desigur, alți pereți 🙃) 

Anyway. Azi m-am gândit să v-arăt ceea ce am numit raftul meu cu sentimentalisme. E chiar al meu, adică jupânul are unul similar cu tot felul de chestii de-ale lui (mai practice, that is). Nu sunt multe, dar nici tocmai puține, după cum se poate observa. Și, evident, fiecare dintre ele are o poveste. 

 

S-o luăm metodic, din stânga sus. 

- Unii dintre voi vor fi recunoscut-o pe Hedwig și dacă da, vor fi știind cine e dumneaei 🙂 Pana albastră și cea verde nu-i aparțin, le-am găsit în punga de cumpărături după ce am târguit ceva din Creta. Îmi plac, pentru că-mi amintesc de irepetabilele culori ale mării.

- Antemenționata Hedwig e confortabil instalată pe cele 8 CD-uri care însumează soundtrack-ul din ”Harry Potter”.

- Ludovic al XIV-lea privește superior din vecinătatea lui Hedwig, cu toate că și-a pierdut sceptrul într-una din numeroasele mutări. Îl am demult, de când am fost prima dată la Paris (în 2003). Așa stând lucrurile, zic să fie mulțumit Majestatea că nu i-am rătăcit decât sceptrul.

- Ariciul de pluș din stânga jos mi-e foarte, foarte drag. L-am primit de la jupânul la începuturile noastre și mi-a ținut multe nopți de urât. Umbreluța de hârtie am păstrat-o după un cocktail băut în Creta.

- Trecând mai departe, sus în mijloc se află un suport de post-it-uri cu o simpatică oaie. L-am primit de la o foarte dragă prietenă când mi-am dat demisia de la job-ul din București, înainte de-a emigra cu 13 ani în urmă. Nu se vede, însă pe suport scrie ”You are so huggable”. Câteva luni am avut oaia la serviciu și puneam post it-uri cu diverse mențiuni, dar când am intrat în home office am luat-o acasă. Mă temeam să nu dispară, deși zici că cine s-o fure... iaca n-am vrut să aflu dacă cineva ar face așa ceva 🙄 

- Oaia împarte spațiul cu un cățel primit tot de la un fost coleg de la serviciul din România. Cândva a avut baterie și cânta (cățelul, nu colegul), dar îl păstrez cu drag și așa. Tot în pătrățica lor și-a găsit loc un pix din Creta. 

- Hai să terminăm cu partea de sus. În ultima secțiune avem în prim-plan o piesă Lego pe care-am găsit-o pe plajă și despre care-am bănuit că aparține copiilor familiei care ocupase șezlongurile din vecinătate. Am luat piesa cu noi la plajă în fiecare zi până am plecat, în ideea că poate mai dăm de oamenii ăia și să le-o restituim. Nu i-am mai găsit, așa că figurina, despre care nu știu exact pe cine reprezintă, a luat calea Germaniei. 

- În spatele omulețului Lego se află cana din care-am băut vin fiert la primul târg de Crăciun din Germania la care am fost. Köln, 2005. Primul Crăciun cu omul meu. După mulți ani, primul Crăciun în care mi-a fost inima plină de emoție și bucurie. 

- Ceasul ăla mare și... oarecum butucănos mi-a devenit simpatic pentru că, după vreo 14 ani de când îl am, se încăpățânează să funcționeze perfect. Nu are o semnificație anume, a fost cadou la o conferință de presă susținută de Asociația Națională de Urologie, la care fusesem invitată alături de mulți alți ziariști. De ce-au găsit de cuviință urologii să ne dăruiască ceasuri, nu mă-ntrebați. L-am păstrat și cum ziceam, mă înduioșează cumva că după atâta vreme funcționează. Periodic uit să-i înlocuiesc bateria sau să-l schimb pe ora de iarnă și de vară, dar el nu se supără și, după ce primește suflu nou de baterie, își vede imperturbabil de mersul lui. Aș putea conchide că e un ceas... filozof. 

- Paharele sunt atât de speciale pe cât pot fi două pahare. Din ele am băut la nunta noastră, și cu asta am zis tot 🙂 

- Ajungând în mijloc, leul de pluș e de asemenea un cadou de la jupânul, tot în perioada începuturilor când îmi dăruise și ariciul. Nu-mi vine să cred că primeam jucării de la dumnealui, deși astea nu au fost ultimele.

- Leul are vecini interesanți. O pisică egipteană primită de la un cuplu de colegi din Bayreuth care fuseseră în Egipt și s-au gândit la mine; un glob cu o văcuță, pe al cărei suport scrie ”You make me feel good” și care mi-a fost dăruit de-o altă foarte dragă prietenă; și un delfin de ceramică, pe care mi l-am cumpărat în prima excursie în Grecia (în 2002). 

- Terminând cu secțiunea din mijloc, aici avem așa: un purceluș de porțelan cumpărat din Viena pe 31 decembrie 2014, cu doar câteva ore înainte de-a ajunge la cel mai important și mai dorit concert din viața mea; o broscuță țestoasă din jad primită la cununia civilă; un elefănțel din cristal de stâncă, primit de la nașa noastră.

Acesta e raftul meu, care păstrează amintiri despre colegi și prieteni, despre clipe, despre momente, despre bucurii și emoții trecute și niciodată uitate. Sunt recunoscătoare pentru fiecare dintre poveștile și amintirile pe care aceste obiecte le poartă cu sine.