După cum am mai spus și cu alte ocazii, în general îmi place să citesc memorialistică; dar de puține ori mi s-a întâmplat să fiu realmente nerăbdătoare de-a scrie despre una dintre cărțile citite.
I-a venit târziu rândul (sau vremea, cum îmi place mie să spun...) și poate că mulți dintre voi ați parcurs deja autobiografia lui Michelle Obama, una dintre cele mai complexe First Lady pe care le vor fi avut vreodată Statele Unite ale Americii. Inclusiv felul în care-am început s-o citesc a fost cumva... curios. O aveam demult, dar era pusă undeva la index, pentru când o fi. Însă, după ce a apărut ”A Promised Land” (primul volum din ceea ce va fi o autobiografie în două părți a lui Barack Obama), am devenit foarte interesată. Așa că mi-am propus s-o iau în ordine cronologică și m-am așternut la lectură.
Dacă ar fi s-o descriu pe Michelle într-un singur cuvânt (complicat demers), cred că acesta ar fi ”autenticitate”. Michelle este sinceră, deschisă (nu ezită să spună că a intrat la Harvard ”strecurându-se cumva de pe lista de așteptare”) și nicio clipă n-am avut senzația că ar încerca să pară mai mult decât este. Nu s-a sfiit să-și mărturisească temerile, frica de eșec, a vorbit deschis despre dificultățile din căsnicie și terapia de cuplu care, cel mai probabil, le-a salvat mariajul, precum și despre greșelile inerente pe care le-a făcut în onoranta și, deopotrivă, dificila ei poziție. Aș spune că am rămas cu puternica impresie a unei femei dintr-o bucată, în cel mai bun sens posibil.
Deși e prea devreme pentru concluzii, pot spune că un rol esențial în devenirea lui Michelle l-a avut familia ei. Au încurajat-o să învețe, au educat-o să fie un om responsabil, să-și caute propriul drum și, cel mai important aspect, i-au insuflat o extraordinară încredere în forțele proprii. Michelle a înțeles foarte repede că învățătura era singura cale de reușită. ”Pentru mine, să învăț era ceva magic. Am descoperit în studiu o satisfacție specială”, spune ea și nu s-a lăsat descurajată de faptul că îndrumătoarea de la liceu i-a spus, cu dispreț nedisimulat, că nu are ”stofă de Princeton”.
În eseul de admitere a vorbit atât despre boala tatălui ei (suferea de scleroză multiplă) și tot ceea ce presupune o afecțiune degenerativă pentru familia celui bolnav, cât și despre ambiția ei de-a învăța și de-a se depăși pe sine. ”Sunt suficient de bună?” a fost întrebarea care-a urmărit-o o mare parte din viață și-al cărei prim răspuns i-a fost dat de scrisoarea în care i se confirma admiterea la Princeton.
Dacă ar fi s-o descriu pe Michelle într-un singur cuvânt (complicat demers), cred că acesta ar fi ”autenticitate”. Michelle este sinceră, deschisă (nu ezită să spună că a intrat la Harvard ”strecurându-se cumva de pe lista de așteptare”) și nicio clipă n-am avut senzația că ar încerca să pară mai mult decât este. Nu s-a sfiit să-și mărturisească temerile, frica de eșec, a vorbit deschis despre dificultățile din căsnicie și terapia de cuplu care, cel mai probabil, le-a salvat mariajul, precum și despre greșelile inerente pe care le-a făcut în onoranta și, deopotrivă, dificila ei poziție. Aș spune că am rămas cu puternica impresie a unei femei dintr-o bucată, în cel mai bun sens posibil.
Deși e prea devreme pentru concluzii, pot spune că un rol esențial în devenirea lui Michelle l-a avut familia ei. Au încurajat-o să învețe, au educat-o să fie un om responsabil, să-și caute propriul drum și, cel mai important aspect, i-au insuflat o extraordinară încredere în forțele proprii. Michelle a înțeles foarte repede că învățătura era singura cale de reușită. ”Pentru mine, să învăț era ceva magic. Am descoperit în studiu o satisfacție specială”, spune ea și nu s-a lăsat descurajată de faptul că îndrumătoarea de la liceu i-a spus, cu dispreț nedisimulat, că nu are ”stofă de Princeton”.
În eseul de admitere a vorbit atât despre boala tatălui ei (suferea de scleroză multiplă) și tot ceea ce presupune o afecțiune degenerativă pentru familia celui bolnav, cât și despre ambiția ei de-a învăța și de-a se depăși pe sine. ”Sunt suficient de bună?” a fost întrebarea care-a urmărit-o o mare parte din viață și-al cărei prim răspuns i-a fost dat de scrisoarea în care i se confirma admiterea la Princeton.
Pentru soția unui fost președinte al Statelor Unite, a-și scrie autobiografia nu este un fapt ieșit din comun. Începând cu Lady Bird Johnson, toate ex Primele Doamne și-au scris memoriile după ce au părăsit Casa Albă (cu excepția lui Pat Nixon - având în vedere scandalul Watergate, cred că era ultimul lucru pe care i s-ar fi permis să-l facă - și-a lui Jackie Kennedy). Ceea ce singularizează ”Becoming” este faptul că nu e decât în mică măsură despre viața unei soții de Președinte, adică Michelle nu este nici pe departe în umbra soțului ei, timp de 8 ani cel mai puternic om de pe planetă.
”Nu mă interesa să joc după regulile lumii politice și nici să apar la emisiunile televizate de duminică”. Și-a avut propriile obiective, propriile proiecte, propria devenire. A înțeles foarte repede imensa putere de care dispunea în calitatea sa de Primă Doamnă și-n scurt timp a învățat să opereze cu instrumentele care-i erau puse la dispoziție. A fost preocupată deopotrivă de sănătatea copiilor (obezitatea infantilă era o realitate tot mai răspândită, care o preocupa în mare măsură), educația tinerelor fete provenite din medii mai puțin norocoase sau situația veteranilor de război.
Let’s Move! - acesta a fost un proiect de încurajare a sportului și-a alimentației sănătoase în școli. În cadrul acestui proiect a convins trei mari corporații care aprovizionau cantinele școlare și alte câteva sute de furnizori să introducă fructe și legume proaspete în mesele oferite la școală copiilor; a promovat campania ”60 de minute de joacă pe zi”; a convins Asociația Americană de Pediatrie să pună accent pe măsurarea indicelui de masă corporală al copiilor și a creat, tot alături de copii, o grădină de fructe și legume la Casa Albă. Grădina a crescut de la an la an, a dat roade tot mai multe și a devenit un simbol.
”Nu mă interesa să joc după regulile lumii politice și nici să apar la emisiunile televizate de duminică”. Și-a avut propriile obiective, propriile proiecte, propria devenire. A înțeles foarte repede imensa putere de care dispunea în calitatea sa de Primă Doamnă și-n scurt timp a învățat să opereze cu instrumentele care-i erau puse la dispoziție. A fost preocupată deopotrivă de sănătatea copiilor (obezitatea infantilă era o realitate tot mai răspândită, care o preocupa în mare măsură), educația tinerelor fete provenite din medii mai puțin norocoase sau situația veteranilor de război.
Let’s Move! - acesta a fost un proiect de încurajare a sportului și-a alimentației sănătoase în școli. În cadrul acestui proiect a convins trei mari corporații care aprovizionau cantinele școlare și alte câteva sute de furnizori să introducă fructe și legume proaspete în mesele oferite la școală copiilor; a promovat campania ”60 de minute de joacă pe zi”; a convins Asociația Americană de Pediatrie să pună accent pe măsurarea indicelui de masă corporală al copiilor și a creat, tot alături de copii, o grădină de fructe și legume la Casa Albă. Grădina a crescut de la an la an, a dat roade tot mai multe și a devenit un simbol.
Reach Higher - o inițiativă de încurajare a tinerilor să urmeze studii universitare, prin sprijinul acordat consilierilor școlari și facilitarea accesului la subvențiile oferite de stat. Mesajul era unul coerent și foarte simplu: ”tu contezi”.
Joining Forces - un proiect inițiat împreună cu Jill Biden (pe-atunci soția vicepreședintelui Joe Biden, acum viitoarea Primă Doamnă), al cărui obiectiv îl constituia reintegrarea socială a veteranilor de război și a familiilor lor. ”Le datorăm militarilor și familiilor lor mult mai mult decât niște mulțumiri simbolice”, spunea Michelle Obama. Alături de Jil Biden, a reușit să obțină angajarea a numeroși militari în diferite companii din țară, precum și eliminarea stigmatului legat de presupusul PTSD, care avea ca efect respingerea la interviu a multor soldați întorși din teatrele de război.
Let Girls Learn - acesta a fost ultimul ei proiect în calitate de First Lady, lansat împreună cu Barack Obama și cu sprijinul Guvernului, care urmărea să le ajute pe adolescentele din întreaga lume să aibă acces mai facil la educație. Președintele a reușit să obțină alocarea a sute de milioane de dolari acestei inițiative și amândoi au făcut lobby intens pe lângă guvernele altor țări ca să contribuie la finanțarea programelor de educare a fetelor.
”Lăsăm țara mai bine decât era la venirea noastră”, și-a zis Michelle pe bună dreptate, în cea din urmă noapte dormită la Casa Albă. A doua zi au urcat în avion ținându-se de mână. Parteneri de cursă lungă și de viață, care tocmai încheiaseră cea mai dificilă misiune a vieții lor.
”După decolare am plâns în hohote vreo 20 de minute”, povestea ea ulterior, într-o emisiune a lui Oprah Winfrey. ”Erau o mulțime de sentimente amestecate... ușurarea că am încheiat cu bine o provocare atât de complexă, temerea că poate nu am făcut tot ce am fi putut, semne de întrebare pentru viitor, gânduri legate de cum avea să fie viața noastră de-acum încolo, perspectiva întoarcerii la o normalitate în care nu eram sigură că mai puteam să ne integrăm...”.
Cum ar fi, normalitatea de a-și bea ceaiul pe balcon. Un gest cât se poate de banal, care ei îi era interzis. Sau în tot cazul, n-ar fi putut face asta fără să anunțe Serviciile Secrete, care ar fi securizat mai întâi zona (îndepărtând turiștii aflați pe trotuarul din partea unde dădea balconul). ”Gândul că aș strica vacanța atâtor oameni mă făcea să renunț de fiecare dată la ideea de a-mi bea ceaiul în balcon”.
Sau normalitatea de-a merge cu soțul ei la un restaurant și la un spectacol. Fără deplasarea în coloană, fără ca străzile să fie blocate de Serviciile Secrete, fără ca oamenii din restaurant și de la teatru să fie nevoiți să treacă prin detectorul de metale. O singură dată se aventuraseră la o asemenea ieșire, ”dar când am văzut câtă agitație am provocat mi-a părut rău, deși mă bucurasem cu adevărat de seara petrecută alături de soțul meu”.
Sentimentul care mi-a rămas în urma citirii acestei cărți a fost unul de profund respect și simpatie pentru amândoi. Iată doi oameni care și-au făcut studiile cu seriozitate, au muncit cinstit și și-au făcut datoria cum au putut mai bine, deși niciunul dintre ei nu fusese pregătit pentru magnitudinea unei asemenea misiuni.
”Nu-mi pot imagina să fi parcurs această călătorie alături de nimeni altcineva”, spune Michelle, deși inițial se împotrivise candidaturii lui la președinție.
”Faptul că ea mi-a iertat ambițiile și m-a susținut permanent este ceva pentru care îi voi fi pentru totdeauna recunoscător și nici măcar nu sunt convins că am meritat asta”.
Cu adevărat, cartea este o poveste din care fiecare cititor are ceva de învățat. E scrisă obiectiv, dar și cu multă duioșie și pe alocuri cu umor. Astăzi am început să citesc ”A Promised Land”. Cu dorința de a-l cunoaște și înțelege pe Barack Obama și cu sentimentul că abia acum încep să-mi dau seama cu adevărat ce șoc brutal a reprezentat pentru americani trecerea de la un cuplu prezidențial atât de rafinat, distins și sincer preocupat de poporul său, la Donald Trump.
4 comentarii:
Și eu am citit-o și am aceeași părere ca tine ❤️ Am văzut-o acum un catrilion de ani (2019) la Paris, când a făcut turneul cu cartea, a fost minunat, deși nu simt ca a spus mai multe decât a povestit deja in carte. Tocmai ce mi-am luat ultima carte a lui Barack, sa vedem când ma apuc de ea 😊
Am nimerit peste varianta de audiobook, citita insasi de autoare, si a fost una dintre putinele cazuri in care zic ca a meritat (de obicei prefer varianta pe hartie). Mi-a placut tare mult, Michelle Obama mi-a facut impresia unei doamne cu inima mare, cu o iubire innascuta fata de omenire in sine, dar mai ales fata de orice copil.
Am început cartea lui Barack și merge like a charm :) E atât de bine scrisă, pe alocuri și cu umor mucalit, încât efectiv te poartă cu sine în poveste. Sunt sigură că-ți va plăcea!🙂
Da, cred că ai surprins exact esența a ceea ce este Michelle Obama :) E foarte sufletistă și într-adevăr iubește copiii :)
Trimiteți un comentariu