Golul

”Ce simți?”, m-a întrebat omul acum câteva zile, când vorbeam despre faptul că astăzi se împlinesc 6 ani de când mama a devenit eternitate.
”Un gol”, am răspuns, fără să ezit. ”Un gol care n-a mai dispărut de-atunci”. 

Au trecut șase ani. 

Continuu să vorbesc cu ea, să o rog, să-i mulțumesc pentru ajutor (care vine de fiecare dată).
Știu că n-a plecat de tot, știu că mi-e în preajmă, o simt că e aproape.
Și mai știu și că și-a găsit liniștea. Sunt recunoscătoare pentru asta.

Dar mi-aș fi dorit să fi ajuns cu ea la Paris și la Istanbul. S-ar fi bucurat enorm.
Și mi-aș mai fi dorit ceva, care pentru foarte mulți oameni e un fapt absolut banal: să ies la o cină cu părinții mei.
N-a fost să fie nici una, nici alta.

Mă consolează doar că și-a aflat pacea și că, din Primăvara ei eternă, are grijă de mine. 

Dormi în pace, mami. Îți mulțumesc pentru că ai grijă de mine și pentru că mi-ai venit în vis. Te rog mai vino, când mai poți.
Te iubesc. Și cândva, la un capăt de curcubeu, ne vom regăsi.