Mă bigamizez 🙄

Nu cred că există verbul ăsta, dar nu-i bai, îl fac eu acuma să existe 😏

Brrr... ce sentiment ciudat e să deschid editorul de text. Îmi pare-a fi o veșnicie de când n-am mai dat pe-aici. Dacă vă scriu acum, e din următoarele două motive:
1) Să mă ”descarc” nițel de tensiunea ultimelor săptămâni;
2) Să vă spun că, de fapt, nu am idee când o să scriu din nou.

Dar de unde titlul. Cred că dubioșenia aia de cuvânt ilustrează destul de bine ceea ce (am sentimentul că) mi se întâmplă de la o vreme încoace: mă mărit cu job-ul. Încet, dar sigur. Știu că nu e bine, emoțional vorbind mă stoarce, însă nu am idee cum să mă ”smulg” din ceea ce tinde tot mai mult să devină un cerc vicios.

Nici măcar nu pot spune că-mi place în mod deosebit. Am ajuns să fac asta printr-un concurs de împrejurări și mă străduiesc să mă achit cât mai bine de sarcini, care devin tot mai multe și mai complexe. Acest aspect tinde să-mi alunge somnul; tot mai frecvente sunt nopțile când mă trezesc în jur de 5 dimineața și poftim de mai adormi apoi.... 

Mă acaparează tot mai mult, pune stăpânire pe mine tot mai mult. Am permanent senzația că-s cea mai proastă din curtea școlii (sindromul impostorului cică-i zice) și asta evident că se adaugă la starea tensionată. Am început și să somatizez - resimt presiunea la ceafă, la modul fizic. 

De câte ori rezolv o problemă, abia dacă apuc să respir ușurată că apar alte (minim) două. Intru în trepidații când apar mail-uri noi (”cine, ce MAI vrea?”), deși rațiunea îmi spune că, d'ohhh, exact pentru asta sunt plătită: să rezolv toate cele. Psihicul nu vrea s-audă însă de rațiune și nu mai durează mult până se instalează starea de presiune la ceafă.

Nu mai am energie să mă uit la un film, să citesc o carte (începusem un thriller - ”Femeia de la fereastră”, e bine scris, dar a rămas înfipt. Cât despre Obama, să tot fie măcar două săptămâni de când semnul de carte e la aceeași pagină), nu-mi vine să ies nici la plimbare, nu-mi vine să... nimic. Sunt amorfă. Probabil dacă nu mi-ar fi teamă de greșeli pe fond de epuizare, aș lucra până seara și-n weekend. Și nu din plăcere. Ci pentru că e mult și mi-e groază să nu scap situația de sub control. 

Am mai avut ceva asemănător în urmă cu 5 ani (cam tot în perioada asta), însă retrospectiv privind, am impresia că atunci a fost parcă mai puțin rău. Măcar n-aveam insomnii și dureri de ceafă. Și oricât de greu mi-a fost uneori la fosta companie, niciodată n-am ajuns în situația de-a mă trezi cu groaza lui ”oare ce s-o mai întâmpla și azi...?”.

Cam asta e situația și motivul pentru care aparițiile mele tind să devină tot mai sporadice. Nu știu când se va schimba și cu atât mai puțin nu știu ce pot face pentru a schimba asta. E tot mai peste puterile mele să nu mă las ”înghițită” de val.

Mâine voi urmări în transmisiune directă un concert al orchestrei Filarmonicii din Berlin și notabil e faptul că nici măcar perspectiva de a-l revedea pe Zubin (fie și la TV) nu mă scoate din starea de... amorțeală depresivă, că altfel nu știu s-o descriu. O fi și un efect al izolării, or fi toate. 

Vă rog să nu vă lăsați să ajungeți ca mine.