Pe cărările Italiei (IV): descoperind Palermo

Capitala Siciliei fusese o veche dorință de-a mea, dar mai degrabă în mod abstract; nu avusesem în minte vreun motiv anume pentru care-mi doream să vizitez acest oraș, altul decât filmele și serialele despre mafia italiană pe care le-am văzut și cărțile pe care le-am citit; dar asupra acestui capitol, care pentru mine a reprezentat unul dintre cele mai interesante momente ale vacanței, voi reveni într-un articol separat. S-o luăm însă cu începutul.

Palermo a fost una dintre cele mai mari surprize pentru amândoi, în sensul bun. După haosul din Napoli și ”viermuiala” de oameni de pe Coasta Amalfi, străzile spațioase și peisajele din Palermo s-au dovedit un balsam pentru suflet și ochi.
Am stat 7 zile în Palermo, interval în care am străbătut orașul în lung și-n lat, luând cu noi ceva din atmosfera locală și vizitând mare parte din obiectivele principale: Palatul Regal (sau Palatul Normanzilor), Teatrul Massimo, plaja Mondello, piața Ballarò, Catedrala, precum și satele Monreale și Corleone. Pentru că sunt prea multe de povestit și nu vreau să fac rabat de la nimic, voi ”împărți” în mai multe articole.

Plimbându-ne fără țintă, nu mă mai săturam de palmieri - în Germania neexistând, îi asociez întotdeauna cu ideea de vacanță - și spre deosebire de Napoli, aici erau bine îngrijiți, mai mare dragul să-i privești.

 
Palermo reprezintă un amestec impresionant de stiluri arhitectonice (bizantine, arabe și italiene), alternând clădirile istorice și magazinele moderne de pe Viale della Libertà, Via Maqueda sau Via Principe di Belmonte. Este mult mai liniștit comparativ cu Napoli, cu toate că și aici regulile de circulație par să fie facultative și / sau supuse liberei interpretări de către foarte mulți șoferi; dar n-am avut niciun moment senzația de înghesuială insuportabilă și obositoare, deși spre seară zonele pietonale erau foarte aglomerate.

Prețurile sunt și aici destul de mici, poate nu chiar ca-n Napoli, dar în tot cazul nimic extravagant. Am avut o fixație cu piersicile în concediul ăsta, prin urmare am mâncat destule și la Palermo; patru bucăți, un euro și 50 de cenți, deci cu jumătate de euro mai mult față de Napoli.
Nici suvenirurile nu aveau prețuri exagerate; bunăoară, pe această splendidă pereche de cercei lucrați manual din ceramică am dat măreața sumă de 10 euro.

Cel mai interesant punct din centrul istoric este Quattro Canti, o intersecție încadrată de patru clădiri decorate cu fântâni și sculpturi.

Fotografiile nu prea le fac dreptate; construcțiile sunt spectaculos de frumoase. Am petrecut minute în șir în mijlocul intersecției (fără să jenez circulația, pentru bunul motiv că mașinile nu aveau acces, iar bicicliștii se strecurau fără probleme), doar savurând și bucurându-mă de simplul fapt de-a mă afla acolo.

Nu cred că m-aș simți bine să locuiesc în Palermo, este prea cald și parcă totuși prea agitat pentru introvertita de mine; dar timp de o lună-două pe an mi-ar plăcea foarte mult un apartament cu balconașe atât de simpatice precum cele de mai jos.

Catedrala din Palermo este o construcție impresionantă, datând din secolul XII și cu evidente influențe maure la exterior, dar - urmare a numeroaselor modificări și restaurări - reprezintă de fapt un amalgam de stiluri arhitectonice.

Ne-a plăcut, dar în ceea ce mă privește factorul spiritual a cam lipsit; asta poate și ca urmare a faptului că, aspect comun în bisericile din Italia, nu se aprindeau lumânări, ci becuri (în formă de lumânare, dar totuși... becuri 😒).

Prin natura profesiei omului, ne-am obișnuit să căutăm din priviri orga în fiecare biserică în care intrăm; pentru mine a devenit un punct de atracție, dacă pot spune așa 🙂 (aici erau două, câte una de fiecare parte).

La piața Ballarò am ajuns întâmplător, în timp ce ne plimbam, deși o aveam oricum pe listă. Un permanent du-te vino de turiști și localnici care-și făceau loc anevoie; vânzători lăudându-și sonor produsele care încărcau tarabele așezate una lângă alta, cu de toate: pește și fructe de mare pescuite chiar în dimineața respectivă, tot felul de legume și fructe pe care în parte nu le-am recunoscut, brânzeturi și mezeluri ale producătorilor locali, dulciuri, lichioruri, ”munți” de fistic, diverse ”prăjeli” specifice zonei...

Un caleidoscop de arome și culori, de nu știai unde să te oprești mai întâi. De altminteri, gastronomia locală este renumită, în special datorită mixului de influențe arăbești, spaniole, franceze și italiene.

M-am mirat în special din cauza enormei cantități de pește și fructe de mare; știut fiind cât sunt de perisabile și având în vedere cât era de cald, era clar că seara nu mai sunt bune și trebuie aruncate, fiindcă n-ar fi riscat nimeni să vândă așa ceva a doua zi, ca să-și atragă belele dacă vreun turist ajunge la urgențe. Cei de la cazare însă (am stat la un hotel în sistem ”Bed & Breakfast”, chiar lângă port; excepțional a fost, din toate punctele de vedere; păstrăm legătura cu oamenii și nu este exclus să-i revedem la Hamburg) ne-au povestit că tot ce-am văzut acolo se vinde într-o singură zi. Pescarii știu foarte bine cât să prindă și numai rareori se întâmplă să fie nevoie să se arunce din ele la lăsarea serii.

(Până să mă apropii, am crezut că treaba asta de mai sus e ghimbir la grătar 🫣 și mă gândeam ce bazaconie o mai fi rezultând de-aici... abia când m-am uitat mai bine am văzut că erau de fapt niște cârnați locali, pe numele lor Stighiola).

Jupânul și-a luat o ”arancina” - o bilă din orez prăjit, umplută cu sos și mazăre, pe care a ”stropit-o” cu o bere locală. Numele derivă din forma originală și culoarea aurie tipică, amintind de o portocală. Eu nu m-am aventurat, dar el a zis c-a fost bună.

Cu voia voastră ne oprim aici pentru astăzi, urmând ca-n articolul următor să mergem la cel mai mare teatru din Italia și la un castel. 🙂