Salată de weekend (67)

Am hotărât că n-o să vă spun că ieri erau 19 grade mari și late la mine și bătea un vânt răcoros de mă cam zgribuleam în cardigan. Fie vorba-ntre noi, mi-aș dori să fie puțin mai cald, măcar cât să nu mai am nevoie de cardigan 😀. 

Și pentru că nu vă spun toate astea, mai bine în salată să amestecăm. (Oricum, dacă aveți niște grade de dat, primesc cu plăcere). 

🍕 Un coleg italian se opintește să exerseze germană.

- Am învățat două cuvinte noi.

Bravo! Să auzim.

- Arbeit.

Meh 😒 Nu puteai și tu să înveți “bere”? Și celălalt cuvânt?

- Protestieren.

Eh, așa mai vii de-acasă 😀. 
Cred că trebuie să-l mai învățăm un cuvânt, ca să spună ”keine Arbeit” (adică ”nicio muncă”) 😁.

🎹 Chestia asta nu-mi reușește întotdeauna, dar când se întâmplă e un moment de mare satisfacție personală. Într-una din zile jupânul lucra la ceva și asculta muzică clasică - o lucrare pe care nu o cunoșteam. 

- Îmi place, spun eu. Ce e?
- Păi, ia gândește-te. A ce ți se pare că sună?
Aha, provocare. Interesant. Mă uit pe fereastră spre nicăieri și ascult, concentrându-mă. 
- Orchestrația e prea complexă și elaborată ca să fie Mozart, deși pe undeva mi-l evocă.

- Așaaa....
Hmm. Ceva din muzica respectivă îmi suna cunoscut, din punct de vedere al stilului. 
- E Beethoven, am zis. 
Și Beethoven era - un fragment din Concertul Nr. 4 pentru pian și orchestră. 
Altădată am ezitat între Beethoven și Haydn, nu mă puteam hotărî. Era un concert de Haydn. Și chiar dacă nu am identificat compozitorul, am recunoscut ”sound-ul” caracteristic clasicismului (în ideea asta nici Beethoven nu era musai o estimare greșită, cei doi fiind contemporani). 
 

😎 Intermezzo la birou. 
- Ha! zic, în sfârșit am reușit să rezolv cutare problemă.
- Mișto! Ce-ai făcut?
- Scandal 😃. 
Nu era întru totul adevărat, dar nici minciună. Insistasem cu niște unii, presasem, găsisem argumente și răspunsuri la contraargumentele lor, le băgasem sub nas și niște screenshot-uri cu paragrafe din legislația în domeniu, până la urmă am scos-o la capăt. 
- Ce vă mirați, doar vin din România. La noi orice femeie trebuie să știe să facă ciorbă și scandal. 
S-au hlizit. Acuma sper să nu se-aștepte să-i invit la ciorbă 🙄. 

😆 Continuu să urmăresc ”Mentalistul”, trăiască Amazon Prime că l-a pus integral. Îmi place foarte mult, dar aptitudinile mele detectivistice sunt la-men-ta-bi-le. Din cinci episoade, dacă reușesc într-unul singur să-mi dau seama cine e criminalul. Halal să-mi fie. 
Ah, și preferatul meu e Cho. Are tipul un fel de-a fi, sec și flegmatic, care-mi place la culme. Ca de exemplu atunci când a fost amenințat de un mahăr ofuscat:
- All I have to do is to give a call and I get your badge.
- Impressive. All I can get if I give a call is a pizza. 
Vă zic, monumentală a fost scena aia. 

Mă duc să văd ce mai fac Patrick Jane și compania. Iuhuu, mâine e vineri, hai cu weekendul că-l merităm. 

Și se jură că nu fură, dar Coldplay la cotitură...

Nu cred că mai e cineva care să nu știe subiectul scandalului amoros de la concertul Coldplay, cu CEO-ul și directoarea de HR surprinși îmbrățișați în public, în condițiile în care fiecare este cât se poate de căsătorit cu altcineva (mă rog, din ce-am citit rezultă că situația lor conjugală se va schimba în urma momentului de tandru delict surprins de camera de luat vederi). 

Lumea a râs, a făcut sute de meme-uri, i-a comentat și răs-para-comentat pe respectivii (care, ce-i drept, au fost cât se poate de neîndemânatici: dacă n-ar fi avut reacția tipică de ”... și l-am prins cu rața-n gură” pe care au avut-o, cel mai probabil momentul ar fi trecut neobservat), domnul a demisionat, doamna a zis că mai cugetă, în fine. 

Mă rog, nu mă apuc (și eu!) să dezbat momentul, că mare lucru nu e de zis. Trebuie să fii într-un anume fel de ignorant (sau arogant) ca să te duci cu amanta la un concert la care iau parte vreo 60.000 de oameni - inclusiv colegi de serviciu! - și să crezi că vei scăpa basma curată. Asta cu atât mai mult cu cât la intrare era un anunț referitor la politica de fotografiere, deci erau avertizați. Chestia cu „hiding in plain sight” funcționează numai în filme, ceea ce bag seama că ăștia doi nu știau. Nu-i bai, au aflat acuma 🤭.

Un fel de anti-meme, cum ar veni 😀

În fine, ca orice scandal într-o strachină de borș, o să treacă și ăsta. De fapt, cel mai probabil s-ar fi răsuflat deja pân-acum (Internetul uită repede, se știe), dar feministele au găsit un nou izvor de suspine. Ați ghicit: vai, săraca femeie, a fost traumatizată, ea doar își trăia iubirea și s-a pomenit expusă judecății publice, unica ei vină a fost aceea de-a iubi, nu poți porunci inimii (cum era să fi ratat clișeul ăsta), trebuie ținută în brațe și înțeleasă, etc etc și trage-i înainte cu bocitul.

S-a încercat și-un alt unghi de abordare - vai, el a forțat-o fiindu-i superior, asta a fost condiția ca să avanseze, of sărmana, dar trendul de victimizare n-a ținut. Una lume (care nu e realistă doar joia și primăvara) a explicat că, oricât ai fi tu de CEO, nu-ți permiți să hărțuiești sexual pe cineva în poziția tipei respective - care este inclusiv membru al consiliului de administrație - că nici n-apuci să sughiți de două ori și te pomenești dat în judecată. Plus că, mna, femeia nu lăsa deloc impresia că stă cu sila în brațele lui Jose Armando care-i susura la ureche ”Esmeraldaaaa, mi amor, Esmeralda, flor del campoooo”, îu, stați că asta-i din alt film 🙄.

Și cum strategia ”hărțuielii” s-a fâsâit imediat, feministele s-au statornicit la ”lumea nu are empatie, femeile nu se susțin una pe alta, nu știm ce e-n sufletul ei, vă e ciudă că are o carieră, inima nu ascultă de rațiune” și tatata și tututu și dă-i și plângi cu simțămintele și cu empatia. 
 
Ei bine, nu sunt absolut deloc de acord cu asta. Dacă omul pe care l-ai crezut cândva a fi al tău pentru totdeauna nu mai este așa cum doreai / sperai și ajungi la concluzia că nu a mai rămas nimic de salvat, îl părăsești. Onest. Nu-l minți, nu-ți bați joc de el și de încrederea lui. Ce-a căutat, a găsit. Valabil și pentru el, la domnul CEO mă refer (pe care nu-l deplânge nimeni, ba dimpotrivă: i se mai puneau în cârcă și oarece acuzații de hărțuire; ce să zic, aplaud obiectivitatea sublimă, dar inexistentă). Cum bine-a zis cineva: nu vrei valuri, nu te duci la mare. 

Una peste alta, eu tot nu reușesc să-mi imaginez cum e posibil să fii atât de inteligent încât să ai o carieră ca a oamenilor ăstora doi, și totuși să faci un asemenea hal de gafă 🫣. 

Doi pitpalaci se legănau...

... pe nervii celor care-i păstoresc. N-am găsit altă rimă.
 
”Comunică”, they said. “It will be funny”, they said. Mai ales atunci când procesul comunicațional implică mai mulți pitpalaci care nu vorbesc între ei și se pârăsc unii pe alții la tine, aș mai adăuga 🙄.

Pitapalacul 1: “te informez că Pitpalacul 2 n-a actualizat datele și nu știam că marafetul despre care vorbeam zilele trecute a sosit la Udaţi-Mânzu și oricum nu l-am trimis eu acolo”. 
(N.r., localitatea chiar există, e-n județul Buzău. Vă dați seama ce afacere profitabilă ar fi dacă s-ar vinde magneți?). 

No bine, asta e 😒. Vezi să rămână acolo, din motivele cutare și cutare.

”Ok, da’ for your information să știi că dacă Pitpalacul 2 nu actualizează datele eu n-o să am evidența corectă si nu o să știu că marafetul trebuia sa rămână la Udaţi-Mânzu”.

Păi tocmai ce-ai fost înștiințat despre asta, d'ohhhh (🤯).

Fapt nu tocmai surprinzător, marafetul NU rămâne la Udaţi-Mânzu și e trimis unde și-a înțărcat Aghiuță copiii.

De cealaltă parte a monitorului, inspiri adânc. ”Vă scalpez pe-amândoi”.

Pitpalacul 2: ”Pitpalacul 1 a zis că eu nu am actualizat, dar de fapt nu s-a uitat pe lista care trebuie și oricum you are great”.

Pitpalacul 1: ”Eu am făcut tot ce trebuie, dar Pitpalacul 2 a confundat aia și ailaltă, a încurcat și zilele de plecare și thank you so much for your help”.

Orice asemănare cu personaje reale ar putea să fie, desigur, absolut întâmplătoare. Ar putea 🙄.

 

În altă ordine de idei, oare de ce m-oi fi lăsat eu de fumat?

Nu mai sunt tânără, ce bine!

Mă uitam zilele astea la talazul de discuții iscate pe marginea festivalului ”Beach, please!”. Cred că am rămas foarte puțini cei care nu ne-am exprimat opinia pe subiect și nu intenționez să schimb asta 😀. Așadar textul ăsta nu va fi unul din categoria ”nț, nț, tineretul din ziua de azi”. 

Cu mâna pe inimă vă spun, nu mi-aș dori să fiu în locul tinerilor de astăzi pentru nimic în lume. Adică eu m-am confruntat cu bullying în formă continuată (pe durata a câțiva ani) într-o perioadă când nu existau atâtea gadgeturi, articole vestimentare și accesorii și diferența dintre copii nu era chiar atât de stridentă din punct de vedere al îmbrăcăminții, fie și numai ca urmare a scămoșatelor uniforme; nici nu vreau să-mi imaginez de ce-aș fi avut parte în vremurile actuale.

Dincolo de asta, citeam niște postări din categoria ”leave the kids alone”, colcăind de nostalgii. ”Ah, voi adulții de astăzi ați uitat cum ne îmbătam noi cu vodcă îndoită cu sirop și vomitam prin toalete, fumam chiștoace culese de pe trotuare că n-aveam bani de țigări, idolii noștri erau Tataee de la B.U.G Mafia și Puya, ne băgam și ne scoteam, dar ceee fericiiiiți eraaaam!”. 

Ăăă. Nu. Feel free să-mi spuneți că sunt banală și plictisitoare ca apa plată clocită la soare timp de trei zile, dar să n-am parte de Joițica dacă reușesc să văd ceva mișto, sau demn de invidiat, sau de natură să stârnească nostalgii în imaginile evocate mai sus. 
Mi-aduc aminte de banchetul nostru de la sfârșitul clasei a XII-a; două colege s-au îmbătat atât de tare încă din prima parte a serii încât au vomitat în tufișurile din spatele restaurantului și-n final un profesor le-a chemat un taxi și le-a trimis acasă însoțite de un coleg. Poate-s eu iremediabil încuiată, dar ce-a fost ”cool” în toată povestea asta? Erau îmbrăcate în rochii de seară, coafate și machiate frumos, pentru ce? Ca să-și verse conținutul stomacului și să zacă apoi pe o bancă până au fost urcate într-un taxi? Asta e o amintire de la banchetul de sfârșit de liceu pe care s-o păstrezi cu drag în suflet pentru tot restul vieții? 

Și ca să nu credeți că la vremea mea am fost chiar maica Filofteia, păzea că dau din casă. 

Da, da, nu vă uitați așa mirați 😀. În fotografie e chiar cine credeți că e, respectiv yours truly. 18 ani împliniți de vreo câteva zile, cu bucle spiralate (tocmai îmi făcusem permanent, într-un act de, hm, supremă rebeliune; părul a stat mișto doar vreo zece zile și nu vă spun cu cât chin reușeam să bag pieptănul în el după aia; epopeea s-a rezolvat cu foarfeca pân' la urmă...). 
Și elefantul din cameră, mă rog, din poză 🐘: da, fumam. Nu cu regularitate (de-aia îmi permiteam Kent, probabil 🤣, că-mi luam țigări din banii de buzunar), dar o comiteam din când în când. Evident, mă ascundeam de ai mei. Însă de alcool nu m-am apropiat multă vreme, prima bere am băut-o prin anul trei de facultate - și nu mi-a plăcut neam, nu pricepeam cum e aia să vrei să bei bere de sete 😁. 

Cu siguranță nu e ușor să fii adolescent (inclusiv din motivul ăsta mă bucur că nu mai sunt) și personal cred că, deși dificilă, adolescența poate fi o perioadă de care să-ți aduci aminte cu plăcere. În definitiv, după o anumită vârstă o bere și-o țigară ocazională nu-s o tragedie; aduc o notă de suspans, de aventură și adolescența e vârsta când îți place așa ceva. Ba chiar și-un chiul câteodată. Chicotesc și-acum amintindu-mi cum săream poarta liceului ca să chiulim de la geografie și să mergem în parc să mâncăm covrigi calzi.

Pfff, sper că nu mă citește niciun adolescent 😀. Dar dacă totuși da, aș vrea să-i spun să se bucure de anii ăștia, să bea o bere dacă are chef, dar să nu se urce la volan după aia (nici pe bicicletă, nici pe trotinetă, în general pe nimic), nu-i o crimă dacă fumează uneori deși ar fi bine să nu-și facă din asta un obicei și un chiul ocazional n-o să-l facă să-și rateze studiile. Totul cu măsură! Că nu e nimic cool în a bea până-i vine rău și își pierde controlul, asta ca să nu mai vorbesc de pericolul consumului altor substanțe, hai că mi-a ieșit ditamai cârnatul de text și risc să mă transform într-o babă sfătoasă 🙄.

Valurile de ură gratuită la adresa unei campioane

Și-a fost ieri finala feminină de la Wimbledon. Și mare mi-a fost bucuria când, după 57 de minute de joc, Iga Świątek a ridicat trofeul deasupra capului 🙂 Pentru ea este cel de-al șaselea trofeu de Grand Slam, din tot atâtea finale disputate. That pretty much says it all, cum ar zice englezii care pe bună dreptate se pot lăuda cu cel mai prestigios turneu de Grand Slam din toate cele patru. 

Ok, am zis după ce-am terminat de aplaudat și țopăit prin casă (in all fairness, n-aș putea să mă bucur cum m-am bucurat pentru Simona noastră la vremea ei, însă tot bucurie a fost. Nu știu de ce, dar mi-a fost dragă fata asta de când am văzut-o prima dată jucând). Și după ce m-am bucurat, hai să vedem ce zic românii noștri despre Iga. 

Și-au zis, frățiuer. Au zis și-au tot zis și nu mai osteneau de zis. 

Am mai scris la un moment dat despre faptul că mulți români o urăsc irațional pe jucătoarea poloneză, din motive care admit că mă eludează în mare parte. O numesc ”roboată” și ”polacă”, spun că este ”urâtă” și ”strâmbă”, nu joacă după cum și-ar dori domniile lor și e ”ahtiată după bani” (pe-asta din urmă habar n-am de unde-au scos-o, oricât aș specula). 

Iar suprema porcărie: o numesc ”autistă”. E o mizerie atât de mare aici - nu doar la adresa ei, ci și a părinților ai căror copii sunt loviți de nenorocirea asta - încât orice comentariu este de prisos. 

După acuzația de doping de anul trecut s-au dezlănțuit de-a binelea. Chiar dacă argumentele Igăi au fost acceptate de ITIA (detalii aici, pentru cine e interesat) și a scăpat cu doar o lună de suspendare, pe cetățenii Asculătoresei Gigel din Adâncata de Pădure și Băgăciosu Veturia din Coborâții de Vale nu i-a putut păcăli. Ei știu mai bine! ”Polaca e un robot drogat” e doar un exemplu din gălețile de noroi pe care-au găsit de cuviință să le reverse în comentarii, ofticați că fata asta a câștigat turneul de la Wimbledon. 

Scorul meciului de ieri a fost unul istoric, dar cumplit pentru Amanda Anisimova, adversara Igăi: 6-0, 6-0. Aproape de neimaginat așa ceva într-o finală de Grand Slam, ultimul caz de acest gen datând din 1988. Am urmărit a doua jumătate a meciului și e de neînțeles ce s-a întâmplat cu Anisimova, cum de s-a prăbușit în asemenea hal. Cei care se pricep mai bine spun că a cedat psihic și probabil au dreptate. 
Poate n-ați fi crezut, dar și aici au găsit Gigeii și Veturiile ceva de criticat. ”Polaca ar fi putut să-i facă și ea cadou un game, dar i-a plăcut s-o umilească, huo”. Băi, nene. Băi. Nene. Ce mama naibii de idee e asta? La asemenea nivel nu faci ”cadouri”. Nu riști să-ți ajuți adversarul să reintre într-un meci pe care-l ai în mână. 
La naiba, că nici n-are sens să demontez asemenea nerozie. Dar oamenii obișnuiți cu ”să se dea” găseau condamnabil faptul că Iga n-a trimis intenționat mingea în porumbi. 

Campionii primesc și prosop personalizat 😃

Alții au opinat că de fapt ”polaca a câștigat pe greșelile celeilalte”, că așa cred ei că se câștigă o finală la zero: exclusiv pe erorile adversarului. Mai că-ți vine să-i trimiți pe ei să joace, dacă adversarul greșește vin și ei cu un trofeu de Grand Slam la Coborâții de Vale. Că doar ce mare scofală, nu? 
”De ce s-a bucurat atâta că a câștigat, că doar cealaltă n-a jucat nimic”. Chiar așa. Doar nu e niciun motiv de bucurie să câștigi cel mai râvnit trofeu al tenisului 🙄. 

Contemplând valurile astea de mizerie, nu pot să nu mă-ntreb cine i-o fi obligând pe oamenii ăștia să se uite la meciurile Igăi. I-o ține careva legați cu lanțuri pe canapea cu normă de bere și semințe? Sau te pomenești că și-or fi pierdut telecomanda? 
Și nu, nu cred că toate astea au legătură cu jocul ei, ci cu ea personal. Că de exemplu nici Naomi Osaka nu face vreun show pe teren, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată mitocănii la adresa ei. Iar ceva mă face să cred că nici la adresa Igăi nu s-ar fi spus atâtea porcării dacă nu ar fi avut atâtea rezultate spectaculoase. 
Nu-i vorbă, e dreptul fiecăruia să-i placă (sau să-i displacă, mai bine zis) oricine. Dar sunt totuși niște diferențe, niște nuanțe. Mie de exemplu nu-mi place Djokovic. Nici ca stil de joc și în niciun caz ca om. Însă nu m-apuc să-l fac în tot felul și recunosc faptul că e unul dintre cei mai mari tenismeni ai tuturor timpurilor. 

Urâți mai sunt unii. Cumplit de urâți și de otrăviți sufletește. 

Și-acum să urmărim cel de-al patrulea set al finalei masculine. Personal îmi doresc să câștige Alcaraz și momentan lucrurile nu arată prea grozav în ce-l privește, dar în niciun caz n-o să-l fac pe Sinner albie de porci doar fiindcă nu mă dau în vânt după el 🙄. 

Cea mai penibilă gafă la un interviu de angajare

O amică mi-a povestit recent despre un interviu la care tocmai fusese și unde făcuse ceea ce ea simțea a fi fost o gafă atât de mare încât mai mult ca sigur își compromisese orice șansă, cu toate că-n afară de asta decursese bine și avea calificările solicitate. Ulterior s-a dovedit că nu se înșelase, primind Emailul cu răspunsul standard de refuz - ”ne pare rău, profilul dumneavoastră nu se potrivește” blabla.  
Nu înțelegea nici ea cum de ajunsese s-o dea de gard pornind de la ceva absolut banal, dar adevărul este că astfel de chestii chiar se întâmplă mai des decât ne-am imagina. Stresul și emoțiile se fac uneori vinovate de ”scurtcircuite” pe care nu reușim nici noi înșine să ni le explicăm. 

Și mi-am adus aminte că o dată mi s-a întâmplat și mie s-o comit. Să gafez regește, vreau să spun, că altminteri au mai fost destule alte interviuri pe care nu le-am luat. Dar cel despre care urmează să vă povestesc mi-a rămas în amintire și ori de câte îl evoc, am un moment de-ăsta: 

Se întâmpla în 2010, o perioadă deosebit de grea pentru mine din punct de vedere profesional. Trimiteam câteva zeci de aplicații lunar și la cele mai multe dintre ele nu primeam niciun răspuns. Când primeam, era de obicei din categoria ”mulțumim pentru interes, ne pare rău, dar...”, de ajunsesem să-mi vină fizic să vomit când deschideam mailul și vedeam așa ceva. 
În acest context, mailul cu ”ne-a atras atenția profilul dumneavoastră și am dori să vă invităm la un interviu” m-a făcut aproape să înnebunesc de fericire. Asta cu atât mai mult cu cât venea de la o destul de măricică agenție de PR din München. Era pentru un post de junior, dar ce conta! Am primit o invitație la interviu, yeeeeey 🥳🥳🥳. Și-atunci am făcut prima greșeală: în mintea mea, am considerat că primisem deja postul. 
E adevărat că asta poate fi considerată o strategie de succes, dar pentru mine sigur n-a fost. M-am îmbătat de gloria de-a fi fost invitată la interviu la o agenție prestigioasă, m-am relaxat nepermis de mult și-am lăsat garda jos. 

- Cum a fost călătoria? m-a întrebat recruiterița, întrebare menită să spargă gheața. 
Pe atunci locuiam la Bayreuth, care e situat la 233 de kilometri de München. Dacă aș fi obținut postul am fi avut ceva probleme de ordin logistic, prima și cea mai importantă fiind mutarea mea (pentru moment doar a mea, fiindcă omul avea niște proiecte locale pe care nu le-ar fi putut abandona, deci nu s-ar fi putut reloca la München în perioada imediat următoare). 
Și, sub imperiul emoțiilor fiind, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să m-apuc să-i povestesc recruiteriței toate chestiile astea. În loc de un răspuns scurt și banal, m-am avântat să-i povestesc despre drumul lung, cât de provocator va fi să găsesc o locuință convenabilă într-un timp atât de scurt, cum voi merge eu săptămânal acasă, de navetă zilnică nu se pune problema, poate că un fel de pensiune ar fi o soluție mai convenabilă și eventual mi-ar putea face ei recomandări?
Geez, simt că mă apucă rușinea din nou, numai cât am scris chestia asta. Ce-o fi fost în capul meu?! O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă, cum zicea Arghezi într-o poezie. 

Pe măsură ce dondăneam vedeam cum femeia se schimbă la față și m-am oprit la un moment dat, dar în momentul ăla numai dacă aș fi fost versiunea feminină a lui Richard Edelman aș mai fi avut o cât de mică șansă. Cum nu eram nici pe departe așa ceva (el n-ar fi comis-o niciodată în halul ăsta, d'ohhh), am primit după câteva zile Emailul standard cu ”mulțumim, ne pare rău, dar...”. Nicio surpriză, de altfel: la încheierea interviului, eram cât se poate de conștientă că I screwed it royally.

Am ”bolit” niște luni de zile după aceea. Regretam enorm șansa irosită și nu reușeam să înțeleg ce mă apucase. În retrospect, știu că n-a fost să fie pentru că drumul meu s-a dovedit a fi altul; dar multă vreme m-am întrebat cum ar fi fost dacă. Și de fiecare dată când m-am întrebat, mi-a venit să-mi dau saptesuteoptezecișinouădemii de pumni în cap 🤦‍♀️. 

Dacă nu vi s-a întâmplat niciodată, ferice de voi. Iar dacă da, după cum vedeți, nu sunteți singurii.

Salată de weekend (66)

Știu că la cei mai mulți dintre voi a fost probabil mai cald decât aici zilele astea, așa că nu mă plâng de cele 36 de grade pe care le-am avut astăzi. În birou, cu aer condiționat, se poate (supra)viețui. Și cum altceva nu se poate mânca pe frigul 🙄 ăsta, poftiți la salată.

🥵 Am realizat o dată în plus ce norocoși suntem când, pe la prânz, m-a sunat Michele (șeful unei echipe mobile din Italia, care se ocupă de reparația vagoanelor într-unul din terminalele unde am treabă și eu). 
V-am mai povestit eu de el, e simpatic, foarte bun profesionist, harnic și onest. Numai cu engleza e mai greu câteodată, dar ne descurcăm noi. 
În mod normal azi ar fi trebuit să repare un vagon de-al meu, dar mi-a dat telefon să se scuze. Erau 39 de grade la el, mi-a spus.
- Greta, I know we must repair, but sorry... today hot, very hot, my people get sick, very bad. Problem if we go tomorrow morning?
Păcatele mele, cum să fie asta o problemă? Mai înainte de orice suntem oameni. Nici din punct de vedere logistic nu era vreun bai, vagonul fiind oricum planificat să plece abia vineri. Dar chiar dacă n-ar fi fost așa, tot nu i-aș putea cere nimănui să lucreze pe temperaturile alea, în condițiile în care în terminale căldura se resimte mult mai puternic, din cauza vagoanelor care se înfierbântă.
- Grazie, grazie! We go tomorrow morning, ok? Mille grazie!
Am închis telefonul și le-am povestit colegilor. Au rămas pe gânduri. Noi chiar suntem privilegiați, am conchis, desfătându-ne în răcoarea aerului condiționat. 

🦷 E îngrijorător când ajunge să te cunoască pe nume tot personalul de la cabinetul stomatologic, un indiciu că te văd cam des pe-acolo. Adevăru-i că i-am tot vizitat în ultima vreme și de unde credeam c-am isprăvit cu vizitatul, mă duc marți iar. Pasămite m-am apucat de niște lucrări și nu mă simt grozav cu unele chestii, deci here we go again. Oricum nu mă plâng, ani de zile n-am fost la cabinet decât pentru curățat profesional, aproape c-aș zice că era și cazul să se mai strice una-alta. 
Eternă recunoștință cui a inventat anestezia și spray-ul cu lidocaină (foarte bun pentru suprimarea reflexului de vomă care s-a înrăutățit la mine teribil. Nu era așa acum câțiva ani, da-ntre timp a devenit ceva efectiv de vise rele și nu reușesc să-mi dau seama ce s-a schimbat, sau de ce ). 

😷 După ce data trecută mă enervasem la controlul anual, mi-am căutat un alt ginecolog și sunt foarte mulțumită de cel pe care l-am găsit. Un medic cu multe recenzii entuziaste, conștiincios, atent și cu o galanterie de modă veche care mi l-a făcut pe loc simpatic.
Mi-am îmbogățit cunoștințele de germană ascultându-l cu interes ce driblinguri de exprimare făcea ca să evite expresia ”la vârsta dumneavoastră” și-n același timp să-mi facă niște recomandări personalizate și adecvate, d'ohhh, vârstei pe care o am pe persoană fizică 😀. Se vedea din avion unde vrea s-ajungă, dar nici că-mi venea să-l întrerup 😁. 

🙍‍♀️ Mai zilele trecute schimbam de zor mailuri cu o mițură degrabă înțepată, care lucrează ca ”Technical Specialist” la una din cele mai mari reprezentanțe auto. Mi-a scris ca să-mi returneze un fișier Excel, pe care nu-l poate vizualiza întrucât ”calculatorul mi-l deschide prea mic”. Funcția ”Zoom” a Excel-ului îi este necunoscută, dar e “technical specialist”, da? Rezon! 🤦‍♀️

Acestea fiind zise, programez postarea și mă duc să ciupesc un episod din ”Mentalistul”, de care m-am apucat recent. Știu că e  vechi, dar eu abia l-am descoperit și chiar dacă nu mă dă pe spate, îmi place mult. Ah, și ca să n-avem vorbe: Simon Baker e șarmant, dar în ce mă privește, supremația lui Benedict Cumberbatch nu este amenințată de nimeni 😃.