Despre gesturi care nu ar trebui povestite pe Facebook

În ceea ce mă privește, nu povestesc niciodată întâmplările de genul celei despre care voi scrie în această postare; dacă o fac acum, este numai pentru a-mi argumenta opinia într-o anumită chestiune.

Azi dimineață, în drum spre serviciu, m-am oprit la gară cu gândul de-a trece pe la o anume brutărie cunoscută pentru calitatea și rafinamentul produselor, înființată în colaborare și pe modelul unei brutării franțuzești. A fost ziua unei colege astăzi și voiam să-i iau un anume baton care știu că-i place foarte mult. Și dacă tot eram acolo, mi-am luat și mie un croissant cu brânză topită.

Lângă stand, o femeie între două vârste, adusă de spate și în haine sărăcăcioase, mi-a spus ceva deschizând palma și arătându-mi o monedă de 50 de cenți. N-am înțeles-o, așa că am întrebat-o dacă ar vrea ceva de mâncare, și ce anume.
A spus că da, și mi-a arătat în vitrină: un croissant cu unt (cel mai ieftin, de altminteri...) și o Coca-Cola. ”Vreți și ceva dulce?” Mi-a arătat un ștrudel cu mere.

Am cumpărat și pentru mine ce avusesem de gând, i-am dat femeii ce luasem pentru ea și mi-am văzut de drum. M-am zgribulit nițel; era destul de rece, fapt deloc de mirare având în vedere că afară erau -7 grade. Un gând nu-mi dădea pace și când am ajuns la metrou mi-am dat seama ce-mi spusese de fapt femeia și eu nu înțelesesem: ”heißes Getränk”, adică băutură fierbinte. Asta voia și probabil nu avea decât 50 de cenți, care nu i-ar fi ajuns...

”Unde mi-or fi fost mințile”, mi-am zis, normal că biata femeie voia ceva cald de băut. Ar fi trebuit să-mi dau seama. După cum arăta era cel mai probabil fără adăpost. Cine știe prin ce ungher dormise, îi intrase frigul în oase și voia să bea ceva cald ca să-și revină...

Metroul tocmai intra în stație. Am făcut stânga-mprejur și m-am întors la brutărie. Lasă că-l iau pe următorul, câteva minute în plus sau în minus chiar nu fac nicio diferență. Femeia era tot acolo. Tocmai își punea într-o sacoșă croissantul și ștrudelul pe care i le cumpărasem, înfășurându-le bine în punga de hârtie în care fuseseră ambalate. Mi s-a strâns inima.
- Scuzați-mă, nu v-am înțeles mai devreme, voiați o băutură caldă, nu-i așa?
- Da, aș vrea o cacao fierbinte.... Sau nu, nu, mai bine un ceai de fructe!
Ceai a primit. M-am dus apoi în stația de metrou, reflectând cât sunt de norocoasă. Ulterior m-am gândit la altceva, și acum ajung la motivul pentru care am scris acest text.

Văd frecvent pe Facebook postări din categoria ”astăzi la supermarket am plătit cumpărăturile unui om sărman / i-am luat de mâncare unui om sărac / am achitat medicamentele cuiva la farmacie” etc. Și, ei bine... nu înțeleg.
De ce-ai posta așa ceva? De ce-ai povesti că ai făcut asta? Îmi dau seama că te impresionează o asemenea situație, te urmărește o vreme, te gândești cât de norocos ești, dar de ce-ai povesti? Da, înțeleg să scrii public atunci când strângi bani pentru o cauză și e nevoie de cât mai mulți oameni care să contribuie, dar dacă a fost o situație singulară, de ce să scrii despre? Ca să vină lumea și să îți spună ce om bun ești? Ca să te validezi? De ce?

Dacă vrei și poți face un astfel de gest, este minunat. Însă îl faci pentru acel om, nu pentru tine, nici pentru Social Media. Deci ține pentru tine. Așa mi s-ar părea normal, cel puțin... În tot cazul, eu nu pun pe Facebook astfel de întâmplări, și nici aici. Astăzi a fost o excepție și după cum spuneam, am scris numai pentru a-mi argumenta punctul de vedere.

Mostre din viața în Germania (13)

Off topic: știți care-a fost marea mea realizare pe ziua de astăzi? Că nu i-am strâns de gât și nici nu le-am urat să le crească broaște pe limbă incompetenților de la IT Helpdesk, care au stat 5 (cinci) ore prin Team Viewer să încerce să rezolve o problemă pe care o am din octombrie (și pe care tot de atunci trudesc să o soluționeze, printr-o singură metodă: dezinstalare și reinstalare a pachetului Office). Nu, n-au reușit nici azi. La capătul a cinci ore duse pe plută, i-am întrebat: totuși, măcar au idee care-ar putea fi cauza? ”It is complicated to explain”, au grăit ei misterios. Păi da, cred și eu că e complicated, din moment ce de două luni juma' aplicați aceeași soluție, care n-a funcționat niciodată.
(Concluzia fiind că provizoriu voi folosi alt laptop, în timp ce ei vor trudi la al meu. Pe care-am zis că-l vreau înapoi, fiindcă e o sculă foarte bună, dincolo de problema de soft la care se strofoacă prea-competenții ăștia de zece săptămâni).

Așa, acum on topic. Voiam de fapt să bombănesc nițel legat de țara mea adoptivă - pe care, după cum știți, o iubesc, dar care uneori merită și un pic de tough love.

Transportul public e din ce în ce mai problematic. Signalstörung, Betriebsstörung, Weichenstörung, Stellwerkstörung (Störung însemnând ”deranjament”) și, aș mai adăuga eu, Chef-De-Muncă Störung 😒. Persoane neautorizate pe linia ferată. Intervenții ale Poliției sau ale ambulanței. Motive, motive, motive. Metrourile întârzie aproape în fiecare zi, a devenit aproape un fenomen să ajungi la timp unde ai nevoie. Încerc să nu mă mai enervez, dar asta se dovedește dificil când stai pe peron în vântul rece din nord fără să ai idee când vine trenul. Și la cât costă abonamentul lunar, nu mă aflu într-o dispoziție tocmai îngăduitoare când se întâmplă de-astea (adică tot mai des).

Medicina preventivă a devenit o glumă. Și nu una bună. Practic, nu ești deloc încurajat să te cauți preventiv de diverse, deși asta ar putea scuti cheltuieli de zeci, sute de mii de euro casei de asigurări (de beneficiile personale ale pacientului nici nu mai discut).
Două exemple recente, ale lui yours truly:
- ecografie mamară. Având în vedere antecedentele mele medicale de-a dreptul mirobolante, precum și faptul că nu am copii, se recomandă să mă caut cu regularitate prin cele zone. Mi-au spus-o toți medicii, sunteți tânără, totuși având-în-vedere-că-e-mai-prudent-să, bun.
Eh, ce să vezi. Casa de asigurări (la care cotizez sute de euro lunar, pe lângă alte sute de la angajator, desigur) nu e de aceeași părere. Dacă doresc o ecografie, costă 79 de euro. Asta deși se încadrează la ”prevenția cancerului”, adică așa e definită.
Mamografia e un pic mai scumpă - 110 euro, parcă - și până la 50 de ani nici aia nu e decontată.
De parcă n-ar fi în interesul lor ca femeile să meargă la controale, economisindu-se astfel sume colosale care se plătesc pe tratamente și intervenții.
- periaj dentar profesional. Până acum câțiva ani, era parțial decontat de asigurări: din 100 de euro, îți dădeau înapoi 40. Trimiteai un Email, atașai chitanța în PDF și-n 2 zile aveai banii în cont. Ba primeai și un mail standard de mulțumire că ai grijă de dantură, din ce-mi aduc aminte. Fain, frumos, te stimula să te duci cu regularitate.
Numai că între timp, a zburat puiul cu ața. Nu se mai decontează nimic. Pentru că... d-aia.

Discriminarea între asigurarea privată și cea obligatorie de stat este tot mai evidentă. Un exemplu: dai telefon pentru o programare la specialist și o roboțică te îndrumă să apeși tasta 1 dacă ești asigurat privat și 2 dacă ai asigurare obligatorie.
Mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce se-ntâmplă dacă apeși tasta 2.
Exact, convorbirea se întrerupe. Din întâmplare, desigur 🙄.

Mi se pare deopotrivă dezamăgitor și îngrijorător. Da, dacă ajungi în spital, au foarte mare grijă de tine și nu se dau în lături de la nimic pentru a te ajuta; însă dacă nu ești internat, nu mai par deloc interesați să te sprijine să-ți îngrijești sănătatea.

Black Friday și misecuvenismul

A trecut Black Friday și încep să se estompeze urletele și pretențiile multor români, care sunt nelipsite în această perioadă (vor reapărea anul viitor, fără dubiu) și care, de fiecare dată, îmi lasă un gust amar. Poate fiindcă am lucrat mulți ani în Shipping, am trecut prin opt Black Friday-uri și prin urmare, știu foarte bine - în tot cazul, mult mai bine decât eternii urlători  - ce presupune asta.

Discuțiile sunt în mare parte aceleași an după an, cu insignifiante variații. Nu le-am văzut acum pentru prima dată, însă tot nu-mi vine să cred câtă suficiență există în societatea românească, ce așteptări de stăpâni de sclavi au unii și cât de puțină apreciere pentru muncă. De compasiune sau înțelegere nici nu mai zic, alea-s cuvinte străine.

🤬 ”Nu mă interesează, să lucreze sâmbăta și duminică și centrele de logistică și curierii, mie SĂ MI SE ADUCĂ”.
Dacă ar lucra și în weekend ar trebui să fie plătiți suplimentar, ceea ce ar atrage după sine majorarea costurilor de livrare. NUUUU, mugește românul, așa nu-mi convine, nu mai comand, să dea faliment, nu-mi pasă!

🤬 ”Nu văd de ce să plătesc taxă expres, mie SĂ MI SE LIVREZE în 24 de ore că am nevoie și nu pot supraviețui încă unei zile fără papucii de casă cu pene de struț”.
Taxa de livrare expres presupune o prelucrare prioritară încă de la momentul confirmării comenzii. Dacă, din varii motive, pachetul nu se livrează în 24 de ore, taxa aia se returnează. Dar asta se întâmplă foarte rar, o știu din experiența atâtor ani. Comenzile expres reprezintă una din cele mai mari surse de stres și chiar li se acordă importanță direct proporțională.
Ca să vă dau un exemplu de ce presupune 24 de ore ăsta - unde am lucrat eu (o companie din concernul Otto) toate comenzile expres care erau confirmate în sistem până la ora 17:00 trebuia să fie ambalate și încărcate în camioane la ora 18:00, ora când plecau ultimele transporturi DHL, Hermes și UPS. Și credeți-mă, asta se întâmpla în 99% din cazuri. Nu avea nimeni chef de frecușul de care urma să aibă parte altminteri.

🤬 ”Nu mă interesează cât de obosiți sunt lucrătorii din centrele de logistică, dacă nu le convine n-au decât să-și dea demisia, eu VREAU pachetul IMEDIAT”.
În perioada Black Friday (urmată aproape imediat de începerea reducerilor de Crăciun) sunt nu obosiți, ci extenuați. Un ambalator din compania unde am lucrat eu avea ca target 300 de articole de împachetat pe oră. Nu știu dacă vreunul din cei care rag ”să mi se aducă” are idee ce înseamnă să faci asta zile în șir, timp de 9 ore pe zi. Da, 9, în cel mai bun caz, dacă nu 10 - maximul legal admis în Germania pro zi de muncă, fiindcă orele suplimentare sunt considerate ceva de la sine înțeles în intervalul cuprins între BF și sfârșitul anului. Deloc întâmplător, în ianuarie mare parte dintre ambalatori se prăbușeau din punct de vedere fizic și intrau în concediu medical. Mi s-a întâmplat și mie, dar eu m-am dus la serviciu bolnavă, ba cu febră 38, ba cu dureri de coloană pentru care luam 3-4 Ibuprofen pe zi, că eram dusă cu sorcova.
Cât despre îndemnul scuipat cu dispreț “să-și dea demisia!”, acesta e în defavoarea isteților ăstora care zbiară. Pentru că un ambalator are nevoie de 6 până la 8 săptămâni pentru a atinge ritmul cerut de ambalare, și în stres face multe greșeli. Așa că urlătorii ar putea primi un prăjitor de pâine în loc de papucii cu pene de struț și apoi tot ei răcnesc.

🤬 ”Nu stau eu acasă pentru a aștepta papucii cu pene de struț, dar mie să nu-mi lase pachetul la vecin că poate îl strică și zboară penele de struț. SĂ REVINĂ PÂNĂ MĂ GĂSEȘTE, eu am comandat, mi se rupe de ce probleme au ei, eu am DREPTURI!”.
În general, să vină curierul acasă tinde tot mai mult să fie considerat un lux. În țările cu apă caldă sunt tot mai numeroase centrele de colectare a pachetelor (inclusiv multe magazine oferă asta) sau lockerele de tip Easybox de unde fiecare își poate ridica pachetul. Numai că oamenii trebuie să se deplaseze personal, vai mie, quelle horreur. În loc de asta, au pretenția să fie căutați acasă de curier până când acesta îi găsește, chiar dacă acest demers presupune să revină de mai multe ori în zona respectivă numai pentru ei. Că și-or fi cumpărat curier privat, te pomenești... Ba unii vor să fie și sunați de curier ”să-mi spună clar când vine, altfel stornez comanda și dau vina pe curier”, iar asta nu a fost o figură de stil.
În aceleași antemenționate țări cu apă caldă, livrarea la vecini este ceva frecvent - dacă e vreunul acasă și dispus să preia pachetul, că nu toți sunt. Firma la care am lucrat avea inclusiv opțiunea ”a nu se livra la vecini”, pe care o puteai bifa. Dar asta presupune să te deplasezi singur și să-ți ridici pachetul de la poștă sau de la locker, dacă nu te găsește curierul acasă. Alternativă care multor români nu le convine, importanți și prețioși fiind ei.

Tuturor celor din exemplele de mai sus - exemple care sunt reale, dintr-o discuție pe Facebook din noiembrie - le doresc din tot sufletul o săptămână de 6 zile într-un centru de ambalare (da, foarte des nu se dădea decât o zi liberă. Recuperai ulterior, dar asta nu te scutea de epuizare pe moment). Și apoi încă o săptămână de curierat. Poate atunci vor învăța ce înseamnă respectul pentru munca altora și se vor trezi la realitate. Fiindcă, la drept vorbind, foarte puține comenzi sunt neapărat vitale. Nu moare nimeni dacă nu-și primește mâine parfumul sau papucii de casă cu pene de struț, că de la ei am pornit. Nu de alta, dar n-am auzit să fi sucombat careva din sevraj de dopamină.

Recunoștință

Astăzi, de Moș Nicolae, simt doar recunoștință. Trag aer adânc în piept și simt un prea-plin de gratitudine pentru care mulțumesc Cerului. 

Am atât de multe pentru care să fiu recunoscătoare.

Pentru că azi dimineață amândoi am găsit ceva în ghete. Turned out că fiecăruia dintre noi i-a plăcut foarte mult ce-a găsit.
Pentru că ne-am împodobit căsuța de sărbătoare.
Pentru că exact acum, când scriu, omul meu studiază la pian piesele ”Perfect Day”, ”Spending My Time” și ”Vulnerable”, ale celor de la Roxette. După mai bine de 17 ani de când suntem împreună, continuă să-mi umple sufletul de bucurie să-l ascult, indiferent ce ar interpreta.
Pentru brăduțul nostru, același de 13 ani and counting, căruia în ianuarie i-am spus ”ne vedem la Crăciunul viitor” și pe care l-am salutat cu ”bine te-am regăsit!” când l-am despachetat sâmbătă.

Cu mâna pe inimă o spun: ne e foarte drag brăduțul nostru și nu l-am înlocui cu niciun altul. An de an pierde câteva ”ace”, dar tot bogat se păstrează și-l regăsim de fiecare dată cu aceeași bucurie. Anul trecut am cumpărat un set nou de globuri aurii (”să-i luăm ceva nou”, am zis 🙂❤️🎄) și tare mult înseamnă pentru noi să-l avem de atâta vreme. Ne-a făcut Crăciunurile mai frumoase în anii când ne era mai greu și e cu atât mai frumos faptul că e cu noi și acum, când ne-am mai liniștit și stabilizat întrucâtva.

Facebook-ul e tot mai plin de imagini cu brazi somptuoși, monumentali, absolut impresionanți din punct de vedere vizual. Nu l-aș da pe al nostru nici pe zece dintre ei. Sunt extraordinari, “dau bine” în poze, dar parcă le lipsește sufletul.
Brăduțul nostru e parte din povestea noastră și e tot o dragoste.

Și mai presus de toate acestea, sunt recunoscătoare pentru omul meu.

Nu fac bilanțul încă, dar anul ăsta nu a fost deloc unul ușor, pentru niciunul dintre noi. Tot ceea ce contează însă este că suntem.
Omul meu, rostul și sensul meu și singurul datorită căruia simt că viața merită trăită, e aici și e bine. Și mi-e sufletul plin de recunoștință.

Îmi ridic ochii spre cer. Mulțumesc... 🙏

Dilemă de introvertit

A nu se înțelege că sunt vreun Robinson Crusoe, deși mi-a plăcut foarte mult cartea atunci când am citit-o (pe la 12-13 ani, cred). După cum îmi place să cred că nu-s vreo ciudată și nici vreo singuratică. Sunt, așa cum foarte fain se spune, selectivă din punct de vedere social. Și zgârcită cu timpul meu, aș adăuga. 

Cu un scurt intermezzo în primii ani de facultate, am fost toată viața așa. N-am avut niciodată mulți prieteni, nu-mi plăcea să-mi chem colegii acasă (nici să mă duc la ei), serile perfecte erau cu vreo carte bună și ceva de ronțăit. Nu mi-am dorit niciodată să merg în cluburi, biliard nu știu să joc nici în ziua de azi și nu am avut ”o gașcă”. A nu se înțelege că eram o sălbatică, aveam vreo două-trei amice mai apropiate, iar primul prieten l-am avut la 13 ani (platonic, silvuple. Dragoste de copii, cu ținut de mână și sărutări în scara blocului, cu mers la cinematograf și la teatru, cu făcut pomul de Crăciun împreună, cu dansat în camera mea pe ”Without you”, eheeei ce vremuri 🙂).

Prin studenție, s-a schimbat treaba - voiam musai să mă integrez, să fiu ”cool”, tânjeam după sentimentul de apartenență. Îmi aduc aminte ce supărată am fost când niște colegi de grupă au stabilit să meargă ”să bem ceva” după un colocviu din anul I, iar pe mine nu m-au băgat în seamă. Cu mintea de acum realizez că n-aveam nimic, dar absolut nimic în comun. Dar atunci am ”bolit” toată seara de supărare și după cum se vede n-am uitat asta nici după aproape 24 de ani.
Nu m-a ținut însă mult această etapă. Spre sfârșitul facultății mă reîntorsesem la normalul meu: câteva amice mai apropiate, o ieșire la film, teatru, concert sau Operă și în rest, citit cu nesaț în camera mea închiriată.
Interesant, deși eram destul de retrasă, eram îndrăgită de cei din jur și asta s-a păstrat de-a lungul timpului. Am avut parte de mai multe surprize - cum ar fi, să aflu că o anume colegă mă admira pentru cât de multe lucruri știam din cărțile pe care le citeam și un coleg de clasă a fost îndrăgostit de mine tot liceul (am aflat prin terți, că el nu mi-a spus niciodată, ba pentru că aveam prieten, ba pentru că, spre finalul liceului, dăduse misoginismul în el). Ce vreau să spun e că n-am fost vreo pustnică, nici vreo ciudată. Eram, așa cum ziceam la început, mai selectivă.

Chestia asta s-a perpetuat în Germania; contrar prejudecăților răspândite în principal de cei care ”știu ei sigur că”, nemții sunt foarte sociabili, după ce ajung să te cunoască. Dacă sunteți pe aceeași lungime de undă te invită la grătare și after hours, hai să ieșim la bere, să facem împreună, să dregem. Eh, și asta e pentru mine o chestiune paradoxală 😀.
Mi-au plăcut unii dintre colegii de la fostul serviciu, ba am ajuns chiar să țin la câțiva; așa se explică faptul că am ieșit împreună la masă cu două săptămâni înainte să părăsesc firma unde lucrasem mai bine de 8 ani, și a fost o seară foarte reușită despre care am povestit și aici). Dar asta a fost o situație aparte.
La serviciul actual, e cam la fel. Îmi plac toți colegii, unii dintre ei mai mult decât alții și câtorva chiar le duc dorul când lipsesc de la birou; dar de aici și până la a ne petrece și timpul liber împreună, mi se pare că e o cale destul de lungă. Nu e deloc ceva personal, chiar îmi plac oamenii, cum spuneam; dar țin foarte mult la spațiul și timpul meu. Sunt introvertită și mă simt foarte bine așa.

În primii ani de studenție aș fi înnebunit de fericire să „facem ceva împreună” după orele de curs. Acum, după serviciu nu vreau decât să vin acasă la omul meu, să mă uit la un serial, să citesc, în general să fac ce vreau eu, nu să-mi petrec timpul cu oamenii alături de care mă aflu oricum în cea mai mare parte din viață.

Numai că, poftim de-ncearcă să explici asta fără să pari un mizantrop 🙄 sau fără s-o ia careva personal.