Despre gesturi care nu ar trebui povestite pe Facebook

În ceea ce mă privește, nu povestesc niciodată întâmplările de genul celei despre care voi scrie în această postare; dacă o fac acum, este numai pentru a-mi argumenta opinia într-o anumită chestiune.

Azi dimineață, în drum spre serviciu, m-am oprit la gară cu gândul de-a trece pe la o anume brutărie cunoscută pentru calitatea și rafinamentul produselor, înființată în colaborare și pe modelul unei brutării franțuzești. A fost ziua unei colege astăzi și voiam să-i iau un anume baton care știu că-i place foarte mult. Și dacă tot eram acolo, mi-am luat și mie un croissant cu brânză topită.

Lângă stand, o femeie între două vârste, adusă de spate și în haine sărăcăcioase, mi-a spus ceva deschizând palma și arătându-mi o monedă de 50 de cenți. N-am înțeles-o, așa că am întrebat-o dacă ar vrea ceva de mâncare, și ce anume.
A spus că da, și mi-a arătat în vitrină: un croissant cu unt (cel mai ieftin, de altminteri...) și o Coca-Cola. ”Vreți și ceva dulce?” Mi-a arătat un ștrudel cu mere.

Am cumpărat și pentru mine ce avusesem de gând, i-am dat femeii ce luasem pentru ea și mi-am văzut de drum. M-am zgribulit nițel; era destul de rece, fapt deloc de mirare având în vedere că afară erau -7 grade. Un gând nu-mi dădea pace și când am ajuns la metrou mi-am dat seama ce-mi spusese de fapt femeia și eu nu înțelesesem: ”heißes Getränk”, adică băutură fierbinte. Asta voia și probabil nu avea decât 50 de cenți, care nu i-ar fi ajuns...

”Unde mi-or fi fost mințile”, mi-am zis, normal că biata femeie voia ceva cald de băut. Ar fi trebuit să-mi dau seama. După cum arăta era cel mai probabil fără adăpost. Cine știe prin ce ungher dormise, îi intrase frigul în oase și voia să bea ceva cald ca să-și revină...

Metroul tocmai intra în stație. Am făcut stânga-mprejur și m-am întors la brutărie. Lasă că-l iau pe următorul, câteva minute în plus sau în minus chiar nu fac nicio diferență. Femeia era tot acolo. Tocmai își punea într-o sacoșă croissantul și ștrudelul pe care i le cumpărasem, înfășurându-le bine în punga de hârtie în care fuseseră ambalate. Mi s-a strâns inima.
- Scuzați-mă, nu v-am înțeles mai devreme, voiați o băutură caldă, nu-i așa?
- Da, aș vrea o cacao fierbinte.... Sau nu, nu, mai bine un ceai de fructe!
Ceai a primit. M-am dus apoi în stația de metrou, reflectând cât sunt de norocoasă. Ulterior m-am gândit la altceva, și acum ajung la motivul pentru care am scris acest text.

Văd frecvent pe Facebook postări din categoria ”astăzi la supermarket am plătit cumpărăturile unui om sărman / i-am luat de mâncare unui om sărac / am achitat medicamentele cuiva la farmacie” etc. Și, ei bine... nu înțeleg.
De ce-ai posta așa ceva? De ce-ai povesti că ai făcut asta? Îmi dau seama că te impresionează o asemenea situație, te urmărește o vreme, te gândești cât de norocos ești, dar de ce-ai povesti? Da, înțeleg să scrii public atunci când strângi bani pentru o cauză și e nevoie de cât mai mulți oameni care să contribuie, dar dacă a fost o situație singulară, de ce să scrii despre? Ca să vină lumea și să îți spună ce om bun ești? Ca să te validezi? De ce?

Dacă vrei și poți face un astfel de gest, este minunat. Însă îl faci pentru acel om, nu pentru tine, nici pentru Social Media. Deci ține pentru tine. Așa mi s-ar părea normal, cel puțin... În tot cazul, eu nu pun pe Facebook astfel de întâmplări, și nici aici. Astăzi a fost o excepție și după cum spuneam, am scris numai pentru a-mi argumenta punctul de vedere.