Black Friday și misecuvenismul

A trecut Black Friday și încep să se estompeze urletele și pretențiile multor români, care sunt nelipsite în această perioadă (vor reapărea anul viitor, fără dubiu) și care, de fiecare dată, îmi lasă un gust amar. Poate fiindcă am lucrat mulți ani în Shipping, am trecut prin opt Black Friday-uri și prin urmare, știu foarte bine - în tot cazul, mult mai bine decât eternii urlători  - ce presupune asta.

Discuțiile sunt în mare parte aceleași an după an, cu insignifiante variații. Nu le-am văzut acum pentru prima dată, însă tot nu-mi vine să cred câtă suficiență există în societatea românească, ce așteptări de stăpâni de sclavi au unii și cât de puțină apreciere pentru muncă. De compasiune sau înțelegere nici nu mai zic, alea-s cuvinte străine.

🤬 ”Nu mă interesează, să lucreze sâmbăta și duminică și centrele de logistică și curierii, mie SĂ MI SE ADUCĂ”.
Dacă ar lucra și în weekend ar trebui să fie plătiți suplimentar, ceea ce ar atrage după sine majorarea costurilor de livrare. NUUUU, mugește românul, așa nu-mi convine, nu mai comand, să dea faliment, nu-mi pasă!

🤬 ”Nu văd de ce să plătesc taxă expres, mie SĂ MI SE LIVREZE în 24 de ore că am nevoie și nu pot supraviețui încă unei zile fără papucii de casă cu pene de struț”.
Taxa de livrare expres presupune o prelucrare prioritară încă de la momentul confirmării comenzii. Dacă, din varii motive, pachetul nu se livrează în 24 de ore, taxa aia se returnează. Dar asta se întâmplă foarte rar, o știu din experiența atâtor ani. Comenzile expres reprezintă una din cele mai mari surse de stres și chiar li se acordă importanță direct proporțională.
Ca să vă dau un exemplu de ce presupune 24 de ore ăsta - unde am lucrat eu (o companie din concernul Otto) toate comenzile expres care erau confirmate în sistem până la ora 17:00 trebuia să fie ambalate și încărcate în camioane la ora 18:00, ora când plecau ultimele transporturi DHL, Hermes și UPS. Și credeți-mă, asta se întâmpla în 99% din cazuri. Nu avea nimeni chef de frecușul de care urma să aibă parte altminteri.

🤬 ”Nu mă interesează cât de obosiți sunt lucrătorii din centrele de logistică, dacă nu le convine n-au decât să-și dea demisia, eu VREAU pachetul IMEDIAT”.
În perioada Black Friday (urmată aproape imediat de începerea reducerilor de Crăciun) sunt nu obosiți, ci extenuați. Un ambalator din compania unde am lucrat eu avea ca target 300 de articole de împachetat pe oră. Nu știu dacă vreunul din cei care rag ”să mi se aducă” are idee ce înseamnă să faci asta zile în șir, timp de 9 ore pe zi. Da, 9, în cel mai bun caz, dacă nu 10 - maximul legal admis în Germania pro zi de muncă, fiindcă orele suplimentare sunt considerate ceva de la sine înțeles în intervalul cuprins între BF și sfârșitul anului. Deloc întâmplător, în ianuarie mare parte dintre ambalatori se prăbușeau din punct de vedere fizic și intrau în concediu medical. Mi s-a întâmplat și mie, dar eu m-am dus la serviciu bolnavă, ba cu febră 38, ba cu dureri de coloană pentru care luam 3-4 Ibuprofen pe zi, că eram dusă cu sorcova.
Cât despre îndemnul scuipat cu dispreț “să-și dea demisia!”, acesta e în defavoarea isteților ăstora care zbiară. Pentru că un ambalator are nevoie de 6 până la 8 săptămâni pentru a atinge ritmul cerut de ambalare, și în stres face multe greșeli. Așa că urlătorii ar putea primi un prăjitor de pâine în loc de papucii cu pene de struț și apoi tot ei răcnesc.

🤬 ”Nu stau eu acasă pentru a aștepta papucii cu pene de struț, dar mie să nu-mi lase pachetul la vecin că poate îl strică și zboară penele de struț. SĂ REVINĂ PÂNĂ MĂ GĂSEȘTE, eu am comandat, mi se rupe de ce probleme au ei, eu am DREPTURI!”.
În general, să vină curierul acasă tinde tot mai mult să fie considerat un lux. În țările cu apă caldă sunt tot mai numeroase centrele de colectare a pachetelor (inclusiv multe magazine oferă asta) sau lockerele de tip Easybox de unde fiecare își poate ridica pachetul. Numai că oamenii trebuie să se deplaseze personal, vai mie, quelle horreur. În loc de asta, au pretenția să fie căutați acasă de curier până când acesta îi găsește, chiar dacă acest demers presupune să revină de mai multe ori în zona respectivă numai pentru ei. Că și-or fi cumpărat curier privat, te pomenești... Ba unii vor să fie și sunați de curier ”să-mi spună clar când vine, altfel stornez comanda și dau vina pe curier”, iar asta nu a fost o figură de stil.
În aceleași antemenționate țări cu apă caldă, livrarea la vecini este ceva frecvent - dacă e vreunul acasă și dispus să preia pachetul, că nu toți sunt. Firma la care am lucrat avea inclusiv opțiunea ”a nu se livra la vecini”, pe care o puteai bifa. Dar asta presupune să te deplasezi singur și să-ți ridici pachetul de la poștă sau de la locker, dacă nu te găsește curierul acasă. Alternativă care multor români nu le convine, importanți și prețioși fiind ei.

Tuturor celor din exemplele de mai sus - exemple care sunt reale, dintr-o discuție pe Facebook din noiembrie - le doresc din tot sufletul o săptămână de 6 zile într-un centru de ambalare (da, foarte des nu se dădea decât o zi liberă. Recuperai ulterior, dar asta nu te scutea de epuizare pe moment). Și apoi încă o săptămână de curierat. Poate atunci vor învăța ce înseamnă respectul pentru munca altora și se vor trezi la realitate. Fiindcă, la drept vorbind, foarte puține comenzi sunt neapărat vitale. Nu moare nimeni dacă nu-și primește mâine parfumul sau papucii de casă cu pene de struț, că de la ei am pornit. Nu de alta, dar n-am auzit să fi sucombat careva din sevraj de dopamină.