Dilemă de introvertit

A nu se înțelege că sunt vreun Robinson Crusoe, deși mi-a plăcut foarte mult cartea atunci când am citit-o (pe la 12-13 ani, cred). După cum îmi place să cred că nu-s vreo ciudată și nici vreo singuratică. Sunt, așa cum foarte fain se spune, selectivă din punct de vedere social. Și zgârcită cu timpul meu, aș adăuga. 

Cu un scurt intermezzo în primii ani de facultate, am fost toată viața așa. N-am avut niciodată mulți prieteni, nu-mi plăcea să-mi chem colegii acasă (nici să mă duc la ei), serile perfecte erau cu vreo carte bună și ceva de ronțăit. Nu mi-am dorit niciodată să merg în cluburi, biliard nu știu să joc nici în ziua de azi și nu am avut ”o gașcă”. A nu se înțelege că eram o sălbatică, aveam vreo două-trei amice mai apropiate, iar primul prieten l-am avut la 13 ani (platonic, silvuple. Dragoste de copii, cu ținut de mână și sărutări în scara blocului, cu mers la cinematograf și la teatru, cu făcut pomul de Crăciun împreună, cu dansat în camera mea pe ”Without you”, eheeei ce vremuri 🙂).

Prin studenție, s-a schimbat treaba - voiam musai să mă integrez, să fiu ”cool”, tânjeam după sentimentul de apartenență. Îmi aduc aminte ce supărată am fost când niște colegi de grupă au stabilit să meargă ”să bem ceva” după un colocviu din anul I, iar pe mine nu m-au băgat în seamă. Cu mintea de acum realizez că n-aveam nimic, dar absolut nimic în comun. Dar atunci am ”bolit” toată seara de supărare și după cum se vede n-am uitat asta nici după aproape 24 de ani.
Nu m-a ținut însă mult această etapă. Spre sfârșitul facultății mă reîntorsesem la normalul meu: câteva amice mai apropiate, o ieșire la film, teatru, concert sau Operă și în rest, citit cu nesaț în camera mea închiriată.
Interesant, deși eram destul de retrasă, eram îndrăgită de cei din jur și asta s-a păstrat de-a lungul timpului. Am avut parte de mai multe surprize - cum ar fi, să aflu că o anume colegă mă admira pentru cât de multe lucruri știam din cărțile pe care le citeam și un coleg de clasă a fost îndrăgostit de mine tot liceul (am aflat prin terți, că el nu mi-a spus niciodată, ba pentru că aveam prieten, ba pentru că, spre finalul liceului, dăduse misoginismul în el). Ce vreau să spun e că n-am fost vreo pustnică, nici vreo ciudată. Eram, așa cum ziceam la început, mai selectivă.

Chestia asta s-a perpetuat în Germania; contrar prejudecăților răspândite în principal de cei care ”știu ei sigur că”, nemții sunt foarte sociabili, după ce ajung să te cunoască. Dacă sunteți pe aceeași lungime de undă te invită la grătare și after hours, hai să ieșim la bere, să facem împreună, să dregem. Eh, și asta e pentru mine o chestiune paradoxală 😀.
Mi-au plăcut unii dintre colegii de la fostul serviciu, ba am ajuns chiar să țin la câțiva; așa se explică faptul că am ieșit împreună la masă cu două săptămâni înainte să părăsesc firma unde lucrasem mai bine de 8 ani, și a fost o seară foarte reușită despre care am povestit și aici). Dar asta a fost o situație aparte.
La serviciul actual, e cam la fel. Îmi plac toți colegii, unii dintre ei mai mult decât alții și câtorva chiar le duc dorul când lipsesc de la birou; dar de aici și până la a ne petrece și timpul liber împreună, mi se pare că e o cale destul de lungă. Nu e deloc ceva personal, chiar îmi plac oamenii, cum spuneam; dar țin foarte mult la spațiul și timpul meu. Sunt introvertită și mă simt foarte bine așa.

În primii ani de studenție aș fi înnebunit de fericire să „facem ceva împreună” după orele de curs. Acum, după serviciu nu vreau decât să vin acasă la omul meu, să mă uit la un serial, să citesc, în general să fac ce vreau eu, nu să-mi petrec timpul cu oamenii alături de care mă aflu oricum în cea mai mare parte din viață.

Numai că, poftim de-ncearcă să explici asta fără să pari un mizantrop 🙄 sau fără s-o ia careva personal.