Salată de weekend (58)

N-am mai făcut o salată dinainte de-a pleca în concediu și-ntre timp a venit toamna, așa că putem spune că asta e o salată de murături. Se și potrivește în mare parte, că unele ingrediente s-au nimerit cam acrișoare.

🚉 Așa cum se întâmplă de obicei toamna, rețeaua de transport public a demarat ample și complexe reparații. Că doar, nu-i așa, ce farmec are să repari șinele vara, când copiii au vacanță, lumea e-n concedii și traficul e mai puțin intens ca de obicei? Nu, noi purcedem la reparat la jumătatea lui octombrie. Și reparăm, frățioare, nu ne-ncurcăm cu howdoyoudo. Timp de trei săptămâni, în loc de două metrouri per călătorie, merg la serviciu cu trei metrouri și un autobuz. Metrou-autobuz-metrou-metrou. La întoarcere la fel. Deci opt mijloace de transport pe zi, în loc de patru.  O călătorie îmi ia minimum două ore, deci zilnic sunt cel puțin patru ore pe drumuri. Și opt la muncă. Biscuiți, boierii mei! 💪

💻 Timp de vreo două săptămâni am zis că dăm în bâțâială pe altarul muncii. Pasămite un coleg din Paris n-a mai fost disponibil o perioadă (pe caz de boală, zice-se, dar cumva lumea nu părea prea convinsă) și alți câțiva intraseră în concediu, prin urmare nu prea mai avea cine-i face backup. Am fost solicitată eu și încă doi colegi, pentru că noi - având în vedere propriile noastre portofolii - suntem familiarizați cu zona de trafic unde activează clienții respectivului. Deeeci, glăsui șefimea, ne bazăm pe voi? Numai de-asta nu aveam chef, nu cunoșteam clienții cu pricina și aveam și noi destule, inclusiv backup pentru o colegă de-a noastră aflată în concediu, însă ce să mai și zici, ne sprijinim unii pe alții. Am stat de vorbă între noi, ne-am făcut un plan de atac și allez l'equipe!
Ne-a ieșit pe nas allez-ul. După cum aveam să constatăm foarte repede, feciorul nu mai lucrase ca lumea de prin aprilie. De îndată ce clienții și atelierele au prins de veste că i se face backup, au tăbărât pe noi ca vacile-n lucernă. Ploua cu Email-uri din toate părțile, kindly aprobați asta, kindly confirmați ailaltă, kindly organizați transportul cutare, please stați în mâini, please stați în cap, telefoanele sunau ca la hotline, inclusiv bibilicile de la Accounting au dat năvală ”avem 52 de facturi care trebuie aprobate și introduse în sistem până vineri” (asta fiind miercuri), ”iată lista, sunt prea multe să le atașăm, căutați-le și voi pe server și anunțați-ne când sunteți gata, thank you so much, byyyeeeeee!” 😧.
A fost copleșitor, personal simțeam că efectiv mă ustură în cap. Pe final de zi ne adunam toți trei într-un call scurt, mai mult ca să defulăm și ăsta era cel mai așteptat moment al zilei.
Tipul s-a întors între timp, n-a zis nici ”pupați-mă-n dos c-ați muncit ca robii timp de două săptămâni pentru a rezolva ce-am fost eu prea putoare ca să fac”, dar șeful lui ne-a cerut ”an honest feedback” și-am cuvântat din belșug 😈.

😒 Schimbând macazul, citesc despre Trump că ar conduce în sondaje în ceea ce privește alegerile interne. Și mă-ntreb eu așa, ce-or avea americanii în cap? În afară de fulgi de porumb, vreau să zic. De aproape trei ani se chinuie să-l tragă pe linie moartă, l-au prins cu documente clasificate luate acasă (inclusiv unele despre secrete nucleare), e acuzat de conspirație și obstrucționarea justiției și de multe altele - are 37 de capete de acuzare în total - și ce să vezi? Nimic din toate astea nu pare să-i împiedice nominalizarea în cursa prezidențială.
L-au dus la tribunal, s-au făcut mugshot-uri, lumea s-a hlizit, a făcut meme-uri, hahaha și hihihi, dar realitatea e că nu s-a găsit nici până acum o soluție legală de a-l opri să candideze. Iar tot circul ăsta cu plimbatul pe la tribunal și punerile sub acuzație nu face decât să-i aducă și mai multe voturi. Fapt de care democrații nu par să-și dea seama, și chiar dacă-și dau, stau pe ciuci și se uită cu degetul în gură.
Părerea mea este că dacă nu se va găsi o metodă pentru a-l împiedica să candideze, Trump va deveni din nou președintele Statelor Unite. Ceea ce nu ar fi absolut deloc de dorit, mai ales în actualul context internațional.

😒 Arunc în salată și-o gogonea murată despre USR-ul nostru. USR care din numeroase puncte de vedere a dezamăgit pe foarte mulți, dar pe care personal probabil că o să-l votez - din lipsă de ceva mai bun. Îmi displac însă atât de mult adepții acestui partid: aroganți și plini de sine, colcăind de impresii, mofturi și pretenții și contracarând fiecare critică sau observație cu ”propuneți o alternativă”. Cu alte cuvinte, știu și ei că multă lume îi va vota drept răul cel ma mic și campania lor pare să fie ceva gen ”doar n-or să voteze cu PNL, PSD sau AUR, deci cine mai rămâne?”.
Mă rog, nu vreau să fac politică - sau nu de-acum, că va fi timp suficient anul viitor - însă părerea mea e că România se păcălește amuzându-se pe seama lui George Simion așa cum americanii se păcălesc râzând de Trump. În ambele cazuri, perspectiva nu este deloc trandafirie.

📚 În ultima vreme am citit câteva cărți interesante: ”Cutia” și ”Cult”, ambele de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus, două nordic noir-uri foarte reușite (pe Camilla Läckberg o știu demult, am citit deja 12 cărți ale ei, una mai bună decât cealaltă, iar tandemul cu scriitorul și mentalistul Henrik Fexeus pare să-i priască de minune); ”Despre Somn”, de Matthew Walker (o carte ca un duș rece, o trezire la realitate, deși paradoxal vorbește despre dormit; aș recomanda-o oricui, pentru mine a fost o revelație și m-a responsabilizat nițel); ”Das Paket”, de Sebastian Fitzek (pe asta am citit-o în germană; un thriller psihologic, amintindu-mi oarecum de ”Pacienta Tăcută” a lui Alex Michaelides), ”Fiul”, de Jo Nesbø (tot un nordic noir excelent, care mi-a deschis apetitul pentru mai multe cărți ale acestui autor) și “Fecioarele” de mai sus-menționatul Alex Michaelides, un thriller care mi-a plăcut parcă și mai mult decât  “Pacienta…”.
Mă gândesc să scriu o postare separată despre ele, fiindcă mi-ar plăcea să cristalizez câteva idei. Între timp, am început să citesc ”Când corpul spune Nu”, de Gabor Maté și alte cinci cărți stau la rând.

Acestea fiind zise, numai mâine nu e weekend 🙃. Sâmbătă după-amiază luăm trenul spre Berlin, unde avem bilete la Filarmonică. Am un gust amar însă... Concertul ar fi trebuit să fie cu Zubin (who else), dar a anulat din motive de sănătate. Drept pentru care îl vom vedea la pupitru, în premieră pentru noi, pe Gustavo Dudamel. Mă bucur că este el și nu altul, fiindcă îmi place și sunt sigură că va fi o experiență frumoasă. Dar, oricât ar fi de interesant... nu e Zubin ☹️.

Bunul simț și unii oameni sunt două drepte paralele

Este binecunoscut faptul că posibilitatea de-a te intersecta cu oameni certați cu bunul simț este cu atât mai pronunțată în locurile aglomerate, unde sunt mulți turiști. Culturi diferite, mentalități diferite, relaxarea de concediu (și de ”aici nu mă cunoaște nimeni”, probabil), nepăsarea... motivele sunt multe și este inevitabil să dai peste unii ca aceștia.

Din fericire, nu ni se întâmplă des și la drept vorbind n-a fost niciodată ceva extrem. De cele mai multe ori nici n-am mai scris despre asta, că am uitat aproape imediat. Dacă am reținut cazurile din Portugalia, a fost pentru că s-au nimerit să fie toate în aceeași zi și la aceeași destinație - Sintra, care oricum nu fusese din cale-afară de încântătoare, după cum poate vă amintiți din articolul dedicat.

Primul exemplu este din autobuzul luat din gară, ce urma să ne ducă la castele. O familie cu doi copii - unul de vreo 5-6 ani, celălalt părea să aibă cam 3 ani, cel mult 3 și jumătate. Puștii nu păreau deloc încântați, dar au fost liniștiți până când autobuzul a pornit pe străzile înguste și ascendente.
Cel mare s-a bosumflat și smiorcăit puțin, moment în care tatăl i-a dat telefonul mobil și piciul s-a cufundat într-un joc.
Cel mic însă a început să urle. Dar... nu am cuvinte să descriu în ce fel putea răcni. Se contorsiona în brațele maică-sii, lăsa capul pe spate să-și ia elan, inspira adânc și expira într-un urlet care, în spațiul îngust din autobuz, era de-a dreptul asurzitor.
Niciun moment nu s-a oprit din urlat. Se zbătea să fie dat jos din brațe, iar când maică-sa a făcut asta s-a lăsat pe vine și orice tentativă de a-l ridica (lucru oricum complicat, autobuzul fiind în mers) se încheia cu urlete și mai puternice. Îl lua în brațe, se zbătea din nou. Era transpirat și roșu la față de efort, periodic se îneca și tușea, iar când își recăpăta suflul începea din nou să țipe. Ascuțit și foarte, foarte tare. Te și-ntrebai de unde are o mână de om atâta forță.
Mi-a fost milă de el, era un copil vizibil în disconfort, pe care (dată fiind vârsta) nu putea să-l exprime în alt mod. Și m-am enervat pe mă-sa și pe tac-su, probabil doi egoiști care se conduceau după principiul ”nu-mi schimb eu stilul de viață doar pentru că am copil, mă duc unde vreau și fac ce vreau”. Spun asta fiindcă era evident că nu pentru cei mici veniseră la Sintra, nu era nimic acolo ce-ar fi putut fi atractiv pentru doi copii de vârstă preșcolară.

Am coborât, în fine, la Castelul Maurilor și ne-am așezat la rând la unicul automat de bilete funcțional. Familia era în spatele nostru; copilului mai mare i se luase telefonul și începuse să bâzâie, iar cel mic continua fix ce făcuse în autobuz. Peste vreo cinci minute a dat să fugă, așa că l-au pus cu forța în căruț și l-au prins în centuri, drept pentru care a început să țipe și mai tare, zbătându-se.
Ne-am luat biletele și ne-am îndepărtat repede, încercând să punem cât mai multă distanță între ei și noi. Dar tot am mai auzit țipetele copilului, chiar și de la depărtare.

Mă gândeam așa, la părinții care insistă că ei le oferă experiențe deosebite copiilor și de-asta îi cară cu ei în locații în mod evident nepotrivite vârstei lor. Și mă-ntrebam care-o fi fost în cazul dat experiența deosebită a copilului aceluia, care a urlat și s-a zbătut vreo jumătate de oră cât am văzut fiind în preajma lui, practic fără întrerupere.
N-am găsit vreun răspuns.

La casa de bilete de la grădinile castelului Pena am dat peste alți indivizi. Ăștia nu aveau copii, dar tot iremediabil certați cu bunul simț păreau să fie.
Coada era destul de lungă, am stat aproape o oră. La un moment dat am văzut un tip care argumenta ceva cu paznicii de la intrare, din felul în care gesticula părea că vrea să intre în grădini. Un paznic i-a arătat coada. Respectivul s-a uitat, a dat din cap afirmativ către paznic, a trecut pe lângă noi toți cei care stăteam la rând, a ajuns la ghișeu, și-a cumpărat bilet și-a intrat în grădini.
Așa, pur și simplu.
Nu i-a zis nimeni nimic, presupun că toată lumea era siderată de atâta nesimțire. Noi sigur eram.
În fine, a trecut timpul și mai aveam doar două cupluri înaintea noastră. Teoretic ar fi trebuit să răzbim în tot atâtea minute, numai că unul dintre cupluri a decis că abia la casă este momentul în care pot începe să se informeze despre ce tip de bilete sunt disponibile, dacă vor să ia numai pentru grădini sau mai bine să ia pentru castel în ziua următoare? 😒 Și stăteau și se sfătuiau și toată lumea îi aștepta să se decidă.
Nu era ca și cum n-ar fi stat la rând o oră și n-ar fi avut timp suficient să dezbată acest subiect 😏.

Acuma n-am pretenția că noi am fi perfecți, nimeni nu este, dar în opinia mea exemplele astea de mai sus sunt absolut banale.

Ca părinte, nu interesul / cheful tău primează, ci confortul copilului (inclusiv cel emoțional).
Nimeni nu stă de plăcere la rând și n-ai decât să faci același lucru (excludem urgențele, când oricine poate înțelege; nu era vorba de așa ceva aici).
Te informezi din timp ce opțiuni ai și discuți cu partenerul despre ce vreți să faceți; nu ții zeci de oameni în loc fiindcă n-ai catadicsit să te ocupi de asta până atunci.

S-ar putea spune că nu-i greu să iei în considerare aspectele astea dar cum se vede, pentru unii ele reprezintă o adevărată provocare.

Descoperind Portugalia: un alt pom lăudat degeaba și o surpriză simpatică (IX)

Am ajuns la finalul serialului care descrie vacanța noastră în Portugalia și personal am sentimente amestecate. Am recitit tot ce am scris până acum și, cu toate că am vizitat locuri frumoase și păstrez amintiri plăcute, mi se pare că a fost un concediu din care n-am luat tot ce se putea lua. Nu știu exact de ce, dar dacă ar fi să mă-ntrebați pe mine, deocamdată nu simt că mi-aș dori să revin pe tărâmul portughez în viitorul apropiat. 

Revenind la ale noastre. Unul dintre obiectivele din Porto pe care le așteptasem cu multă curiozitate este librăria Lello, despre care se spune că ar fi inspirat-o pe J.K. Rowling pentru descrierea bibliotecii de la Hogwarts.

Am trecut prin zonă pe la ora 10 dimineața, descoperind că era o incredibilă coadă și singura șansă era să faci rezervare online. Primul slot orar disponibil era peste vreo 3 ore, aia e, luat bilete și hai să ne facem de lucru între timp. Și bine am făcut, că dac-am fi rămas doar cu librăria, aș fi considerat că am pierdut o groază de timp pentru un alt pom degeaba lăudat. Fiindcă, după Sintra, aici a fost al doilea loc unde am experimentat o dezamăgire.

Biletul de intrare era cinci euro, sumă care s-ar fi dedus din preț dacă am fi cumpărat ceva. Abia așteptam să pătrund, vă spun sincer.

Mulțumesc pe-această cale claustrofobiei mele că mi-a dat un răgaz, fiindcă dacă s-ar fi găsit tocmai atunci să mă bată la cap n-aș fi rezistat nici măcar cinci minute în librărie. Spațiul este foarte limitat și în înghesuială abia reușeai să te miști de colo-colo ca să te uiți la cărți. Nu asta a fost însă problema, ci următoarele:
- Ești librărie internațională și ai 50% dintre cărți în portugheză, 30% în franceză și spaniolă și doar vreo 20%, estimativ, în engleză;
- Am vrut să îmi iau o carte de Agatha Christie, ediție de buzunar, ca amintire. “Nu avem Agatha Christie decât în spaniolă”. Ce vorbești, Franz? Este unul dintre cei mai bine vânduți autori ai tuturor timpurilor (de fapt chiar pe primul loc între femeile scriitoare) și tu nu ai nimic de ea în engleză? Asta deși te marketezi ca fiind librărie internațională?
- Nu au suvenire. As in nimic, nici măcar semne de carte. Probabil din cauza deducerii a cinci euro din preț, care ar fi făcut suvenirele prea puțin profitabile.

N-am cumpărat nimic, fiindcă nu aveam ce. Am avut răbdare, în ciuda înghesuielii, dar n-am găsit nicio carte care să mă fi interesat într-atât încât s-o cumpăr la suprapreț (cam toate cărțile aveau paginile poleite cu auriu sau argintiu, motiv pentru care s-or fi considerat îndreptățiți să le pună niște prețuri mult mai mari decât media) și oricum, mă enervasem din cauza ofertei disproporționat de mici în ceea ce privește limba engleză (iar în germană chiar n-am văzut nimic). Ne-am frăsunit pe acolo, am făcut câteva poze și am plecat.

Cred că mi se citește dezamăgirea pe față. Aici am fost, cu adevărat, decepționată. Ce tourist trap... Și după cum am aflat ulterior, nu are nicio legătură cu Harry Potter, chiar dacă autoarea a locuit vreo zece ani în Porto. Însăși J.K. Rowling a dezmințit zvonul ăsta, care cumva continuă să se propage. Vorba aia... de ce să lași adevărul să strice o poveste bună?

Adevăratul câștig al acelei zile a fost altul, și anume Centrul Portughez al Fotografiei. Nu îl aveam în plan și l-am descoperit întâmplător, în timp ce ne plimbam așteptând să treacă timpul până urma să intrăm în librărie.
La parter se afla o expoziție temporară de fotografii premiate, cu animale sălbatice în cele mai nostime ipostaze (”The Comedy Wildlife”) și însoțite de comentarii extrem de simpatice. Ne-a plăcut mult, amuzându-ne și înduioșându-ne în același timp. Avea și o foarte drăguță cabină de selfie, unde fuseseră selecționate câteva dintre imaginile pe care le văzuserăm expuse:

Am vizitat apoi restul centrului, care oferea o trecere în revistă a evoluției aparatelor de fotografiat de la apariția celui dintâi la jumătatea secolului al XIX-lea și până în zilele noastre.

Am fost și aici pe malul oceanului, dar nu am mai regăsit spectaculozitatea plajelor din apropierea Lisabonei.

Nu pot să nu menționez plimbarea cu barca pe fluviul Douro, care era inclusă în pachetul pe care-l achiziționaserăm la sosirea în Porto. A durat aproape o oră și ne-a plăcut, fiindcă prezentarea a fost bine făcută și ni s-a vorbit despre fiecare dintre podurile pe sub care treceam.

În ultima seară ne-am plimbat îndelung pe promenada Cais de Ribeira, de pe malul fluviului. În lumina aurie a sfârșitului de zi, imaginile erau spectaculoase de ambele părți ale apei.

Am stat la o terasă chiar pe malul apei, la o bere și o sangria albă (eu eram cu sangria, în caz că nu era evident 😀. A fost o premieră pentru mine și concluzionez că o prefer pe cea cu vin roșu).

Se poate spune că poveștile din vacanța portugheză se încheie aici. Ne-au rămas multe nefăcute - în principal din categoria muzeelor, dar după cum spuneam într-un episod precedent, de data asta n-a prea fost niciunul dintre noi în starea necesară. Însă nu pot spune că am vreun regret, altul decât că n-am mâncat încă și mai multe Pasteis de Nata 😂.

Va mai urma un scurt articol despre niște oameni pe care i-am întâlnit în concediu, însă va fi unul scurt și plin de năduf - motiv pentru care nu-l voi include în seria ”descoperind Portugalia”, fiindcă țara n-a avut nicio vină pentru proasta lor creștere.

Vă mulțumesc pentru că m-ați însoțit în această călătorie și sper că următoarea noastră destinație va fi una din care mă voi întoarce cu o stare de spirit mai bună și cu povești poate și mai interesante.
Adeus, Portugal! 🙂

Descoperind Portugalia: vizită și degustare la crama Cálem (VIII)

Așteptaserăm cu multă curiozitate și nerăbdare vizita la crama Cálem fiindcă în rarele ocazii când mai băuserăm vin de Porto ne plăcuse și nu mai fuseserăm niciodată la o degustare. Nu pot spune că am fost dezamăgiți, deși ar fi fost cu siguranță loc de mai bine.

Pentru început am vizitat un mic muzeu din incinta cramei, în care am aflat câte ceva despre istoria vinului de Porto. Lucruri foarte interesante, cunoștințele noastre de până atunci limitându-se la faptul că era un vin foarte îndrăgit de către mușchetarii lui Dumas.
Valea Douro este cunoscută de sute de ani pentru podgoriile sale și vinurile produse aici, iar undeva la jumătatea secolului al XIX-lea producătorii au descoperit întâmplător că adăugând brandy în vin obțin o băutură mai aromată și mai licoroasă, foarte pe placul clienților britanici. Există 48 de soiuri de struguri din care se obține vinul de Porto, cele mai apreciate fiind Tinta rariz, Tinta francisca, Touriga nacional şi Touriga francesca.

 

Tot cu această ocazie am aflat și care sunt principalele tipuri de vin de Porto: Porto Ruby (roșu, care este și cel mai cunoscut), Porto Tawny (de un roșu mai închis, culoare datorată în bună parte faptului că se maturează într-un butoi mai mic), Porto White (alb sec, foarte puțin maturat) și Porto Pink (rozé).

Desigur, acestea sunt soiurile principale, pe care le-am putut și vedea expuse în mostre precum cele din imaginea de mai sus. Realitatea este că există mai multe sub-categorii, în funcție de vechime:

De asemenea, în muzeu erau expuse câteva sticle de vin foarte, foarte vechi. Dacă bine îmi aduc aminte, cel din 1870 nici nu era de vânzare.

Niciunul dintre noi nu este cunoscător de vinuri, deci un vin precum cel din sticlele astea ar fi o risipă dacă l-am bea noi, fiindcă nu am fi în măsură să îl apreciem la justa sa valoare și finețe. Dar cred că ar fi cu adevărat o experiență aparte. Mă rog, nu c-ar exista vreo posibilitate să se întâmple 😂.
Pentru vizita în muzeu ne fuseseră alocate 15 minute și la încheierea acestui interval am fost preluați de o doamnă ghid relativ plictisită, a cărei lavalieră părea să fi cunoscut vremuri mai bune și care ne-a făcut un tur al cramei vorbindu-ne pe un ton monoton și egal, de-ai fi zis că recită ”Odă în metru antic” 🙄.

Este regretabil și faptul că doamna era atât de blazată (de înțeles că se plictisise de a repeta același lucru, dar hei, ăsta e job-ul pe care și-l alesese, nu era ca și cum se afla la muncă silnică), și faptul că au alcătuit un grup prea mare (eram 45 de persoane, ceea ce făcea dificil să ne înghesuim lângă ea ca s-o putem auzi), precum și faptul că nu avea o lavalieră care să permită s-o auzim mai clar.

Iar aspectele organizatorice lamentabile nu s-au încheiat aici.

După ce-am făcut turul cramei am fost invitați la degustare. Mesele fuseseră pregătite deja, cu câte trei pahare cu vin de diferite soiuri (și culori) alocate fiecărei persoane. Am fost invitați să ne așezăm și adevărul e că aveau un aspect atât de ademenitor, încât personal abia așteptam să le încerc. Însă doamna ghid a părut să se scuture subit din blazare și ne-a luat pe câțiva la rost:
- Stați așa, arătați-mi biletul! Oh... nu puteți consuma acest vin, vă rog să nu beți! Arătați și dumneavoastră biletul... oh, nici dumneavoastră nu aveți voie, nu beți și așteptați instrucțiuni!

Ne uitam unii la alții, cu desăvârșire căpiați. Doamna ghid, cu o energie nebănuită, a zbierat hotărâtă:
- Are cineva bilete Premium?
S-a dovedit că doar vreo opt-nouă dintre noi aveau, iar aceștia au primit permisiunea de-a rămâne la masă, cu cele 3 pahare de vin de persoană.
- Ce facem? a întrebat (în engleză) o altă angajată, tinerică și mult mai amabilă decât doamna ghid.
- Păi cum ce facem? Numai ei (arătând spre cei opt-nouă) au Premium, ceilalți nu au dreptul la asta (chiar așa a zis, ”have no right to”). Strânge paharele!
Și-a dat ea însăși exemplu, începând să ne ia paharele din față.

Vă spun, ne-am simțit ca ultimii oameni. Ne uitam cu toții zăpăciți, am schimbat impresii cu ceilalți din grup, efectiv nu știuserăm că există și bilete Premium. Nu ne spusese nimeni de ele, nici la intrare nu ni se menționase că un upgrade ar fi fost posibil. Dar ne invitaseră să ne așezăm, nu ne-am dus noi la mese din proprie inițiativă, ele fuseseră cele care ne îndrumaseră. Acum dacă se produsese încurcătura, ar fi putut s-o lase așa. Nu sărăcea crama dintr-atât.
Am primit apoi câte două pahare de vin fiecare (alb și Tawny), noi fiind categoria inferioară cum s-ar spune, spre deosebire de cei cu bilete Premium.

De bun a fost foarte gustos, tare și aromat. Însă cumva n-a reușit să compenseze gustul momentului neplăcut creat de doamna ghid. Motiv pentru care am luat o sticlă de la magazinul aflat la ieșire, pe care am băut-o împreună în cameră - câte-un pahar în fiecare seară, după ce ne întorceam de la plimbare.

Și tot de la magazin am luat și niște ciocolată de profil, ca să zic așa:

A fost bună, dar numai cu foarte multă imaginație simțeai gustul de vin în umplutura cremoasă. Bine că n-am luat mai multă, că nici tocmai ieftină nu era.

Aceasta a fost experiența noastră la o cramă portugheză. Cred că ar fi mult loc de îmbunătățiri, începând cu aspectul comunicațional. Noroc de vin că era gustos...

Încheind acest articol, vă invit să toastăm împreună un pahar de vin (Tawny pentru mine - mi-a plăcut în mod deosebit la degustare), pentru că astăzi este ziua țării mele adoptive și inclusiv Google ne celebrează:

Cheers și Alles Gute! 🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷🍷

Descoperind Portugalia: Porto, o surpriză foarte plăcută (VII)

După cea dintâi săptămână de concediu petrecută în Lisabona, am luat avionul spre al doilea cel mai mare oraș al Portugaliei - Porto. În retrospect ne-am dat seama că am fi putut merge și cu trenul, ceea ce cu siguranță ar fi fost mai interesant, dar poate și mai riscant, fiindcă periodic citeam despre greve spontane ale companiei naționale de căi ferate.

Aterizând, am procedat ca de obicei - cumpărat cartele reîncărcabile de metrou și încărcat călătorii. Cu ocazia asta ne-am dat seama că sistemul este mult mai complicat și mai greu de descifrat decât în Lisabona, fiindcă aici trebuia să te raportezi la zona unde voiai să ajungi. Lucru nu tocmai ușor pentru un străin care ajungea pentru prima dată în Porto. Ne-am și păcălit de vreo două ori, cumpărând călătorii pe distanțe prea lungi, deci cred că ar fi loc de ceva îmbunătățiri pe partea asta, dar în sfârșit.

Primele impresii n-au fost prea trandafirii - privind pe fereastră în drumul spre stația Casa da Música unde trebuia să coborâm pentru a ajunge la cazare, aveam senzația că suntem la periferia Bucureștiului. Cât de tare ne înșelam, aveam să descoperim în zilele următoare.

Încă de la prima ieșire în oraș ne-am dat seama că ne place mai mult decât Lisabona. Asta deși era foarte aglomerat și desigur, tot pe coline 🤨 - care păreau cumva încă și mai abrupte decât în capitală. Sau poate om fi fost noi mai obosiți, cine știe... În tot cazul, asta nu ne-a descurajat și le-am luat vitejește la picior.

Porto este unul dintre cele mai vechi orașe europene, iar centrul său face parte din Patrimoniul Național UNESCO, aspect pe care nu-l știam însă atunci când am decis că ne place mult mai mult decât Lisabona. Concluzionez că avem gusturi bune 😀.

Centrul istoric este absolut fermecător, cu multe clădiri colorate pe străduțe înguste și pitorești și desigur, cu dragostea mea deja mărturisită - tramvaiele.

După ce ne-am documentat am ales un pachet turistic pentru două zile, care includea autocarul Hop on / Hop Off, o croazieră pe fluviul Douro care desparte orașul în două și o degustare la crama Caves Calem. O altă combinație ar fi inclus și un tur cu un trenuleț, dar asta ar fi exclus autobuzul - și n-am vrut să renunțăm la el.

Vorbind despre autobuze, sunt de părere că pentru un oraș altminteri mic erau cam multe companii care ofereau acest serviciu; am identificat trei tipuri de autobuze (roșu, galben și albastru), care plecau toate din același punct (stația São Bento), motiv pentru care în general circulau mult mai rar. A trebuit să fim foarte atenți în ceea ce privește programul pe care ni-l făcuserăm, ca să nu ratăm autobuzul nostru (optaserăm pentru cel galben, Yellow Bus, fiindcă pe ei i-am ales și-n Lisabona și-am fost mulțumiți).

Având în vedere numărul mare de autobuze turistice (în imaginea de mai sus se pot vedea toate trei culorile, ca să zic așa), la care se adăugau și autobuzele din rețeaua de transport public precum și autoturismele, este lesne de înțeles că traficul era cam de coșmar în cea mai mare parte a zilei. Tramvaiele nici nu le mai pun la socoteală, că astea măcar au linia lor și - spre deosebire de București 😇 - aici BMW-urile care circulă pe linia de tramvai erau inexistente.

Am vizitat Catedrala și am apreciat, ca și în Lisabona, faptul că nu ni se impunea să cumpărăm acoperăminte de hârtie. Am urcat câteva sute de trepte până în clopotniță, iar priveliștea a meritat efortul. Interiorul este bogat ornamentat și ne-au plăcut în mod deosebit orga și vitraliile.

Acum fie vorba-ntre noi, dintr-un motiv pe care nu am reușit să mi-l explic, nu am simțit nici aici și nici în Lisabona fiorul acela al apropierii de Divinitate (pe care l-am regăsit în multe biserici din Italia, spre exemplu). Poate fiindcă Portugalia nu este o țară atât de religioasă, sau poate n-am fost eu în acea anume stare emoțională. Sau poate ambele.

De fapt, unul dintre aspectele pe care le-am remarcat este că, spre deosebire de concediile anterioare, am fost considerabil mai puțin înclinați spre a vizita muzee. Nu că n-am fi avut de unde alege, însă pur și simplu nu ne-a tentat de data asta. Am preferat să ne plimbăm în aer liber, să mergem fără țintă pe străduțele din cartierul Ribeira și nu numai, să ”poștim” două sticluțe de Porto în timp ce ne plimbam, să ne uităm prin vitrine și să mâncăm înghețată.

Unul dintre cele mai interesante obiective turistice este Podul Luis I care traversează fluviul Douro și conectează Porta cu Vila Nova de Gaia, aflat de cealaltă parte a fluviului. Podul se poate traversa pe jos, atât la nivelul inferior (unde circulă mașinile), cât și la cel superior (unde merg tramvaiele și de unde se vede o panoramă incredibilă pentru ambele părți ale fluviului).

Ce pot spune, nu mi-ar displăcea deloc să fac naveta la serviciu cu un tramvai care trece prin locuri atât de frumoase 🙂. Mai greu mi-ar fi probabil să mărșăluiesc zilnic pe coline, dar presupun că în timp te obișnuiești și cu asta.

Vila Nova de Gaia (imagine de pe pod)

Porto (imagine de pe pod)

De fiecare dată când am ajuns în zona podului pe înserat am constatat că foarte mulți tineri stăteau comod pe iarbă, așteptând - aveam să aflăm - asfințitul, care în serile fără nori era un adevărat spectacol.

Spuneți și voi, ce poate fi mai frumos decât asta? 🙂

Pentru următorul episod, sunt oarecum indecisă: mergem la cramă sau ne continuăm plimbarea prin Porto? Mai reflectez, dar să știți că mie una mi s-a făcut poftă de vin.