”Apple Cider Vinegar” (2025) - o poveste adevărată bazată pe o minciună

Tocmai am terminat de văzut această miniserie inspirată din realitate și atât de tare m-a putut scandaliza că e musai să mă aștern pe scris, deși inițial avusesem alt articol în plan pentru astăzi.
Dar după ce am vizionat cele șase episoade în care se devoalează enormitatea înșelătoriei comise de Annabelle (Belle) Gibson (bloggeriță / influenceriță și ce naiba mai pretindea că e, în afară de ceea ce era de fapt: o escroacă), simt nevoia să-mi exprim indignarea.

Vedeți voi, după capul meu există escrocherii și escrocherii. Una e să păcălești niște oameni care, să zicem, vor să facă și mai mulți bani decât au deja și-n aroganța lor, nu sunt atenți la detalii; și cu totul altceva este să păcălești niște oameni disperați, aflați în șah sah cu unul din cei mai teribili adversari care vor fi existat vreodată: cancerul. Prima e reprobabilă, a doua însă... nu, nu cred că există un cuvânt care să descrie o asemenea monstruozitate.

La începutul lui 2010, australianca Belle Gibson (interpretată de Kaitlyn Dever) era o adevărată vedetă în mirajul wellness-ului și al dietelor sănătoase. Am spus ”miraj” pentru că - deși conceptul de wellness este unul inofensiv și, folosit corespunzător, cât se poate de benefic - în cazul de față a fost doar paravanul unei imense înșelătorii. Pe scurt, Gibson a pretins că suferă de o foarte gravă formă de cancer cerebral și că este în remisie de ani de zile, exclusiv datorită medicinei holistice.

Foarte mulți oameni au crezut-o și timp de câțiva ani succesul ei a fost fulminant. A conceput o aplicație numită ”The Whole Pantry”, care-n doar prima lună după lansare fusese descărcată de 200.000 de ori. De asemenea, a scris o carte de bucate care i-a fost publicată de prestigioasa editură Penguin Books și a fost curtată de Apple pentru o colaborare în vederea includerii aplicației sale în noul lor gadget Apple Watch, care urma să fie lansat în aprilie 2015. Nivelul de celebritate pe care-l atinsese era incredibil și banii curgeau.

Între timp oamenii îi dădeau crezare și, diagnosticați cu diferite forme de cancer fiind, alegeau să respingă tratamentele medicale alopate și să călătorească în tot felul de retreat-uri dubioase din America de Sud unde, pentru sume ridicol de mari, erau puși să se alimenteze numai cu fructe, legume și sucuri (13 pahare mari zilnic) și să facă în fiecare zi minimum două clisme cu cafea. Scopul fiind detoxifierea și purificarea organismului, chipurile. O dată pe săptămână se reuneau în ”sesiuni vindecătoare” încheiate cu lansarea unor baloane roz, optimism, învingem, ”plătiți cash sau cu cardul”?

Niciunul dintre pacienți nu s-a vindecat. Mai devreme sau mai târziu, cei mai mulți dintre ei au înțeles că ”terapia” nu putea funcționa și s-au întors spre medicina clasică. Uneori a fost prea târziu, erau în metastază și nu li se mai puteau recomanda decât protocoale paliative. Alții, ceva mai norocoși, au putut să reia tratamentul propriu-zis.

În stânga adevărata Gibson, în dreapta actrița Kaitlyn Dever

Ceea ce mi s-a părut încă și mai monstruos decât asta (da, se poate și mai rău) e faptul că promitea donații și nu le trimitea niciodată. Foarte mulți oameni s-au bazat pe ajutorul ei, care însă nu a venit în ciuda promisiunilor și când o sunau le bloca numerele de telefon, iar la mesaje sau Emailuri nu răspundea. Groaznic este și faptul că acțiunile ei au aruncat suspiciuni și asupra unei familii care avea un băiețel cu adevărat grav bolnav; Gibson a menționat băiețelul în cartea ei și-a dat de înțeles că este ”foarte implicată pentru a-l ajuta”, iar când a fost demascată, părinții au fost suspectați că sunt implicați în înșelăciune. Copilul avea o pagină de Facebook pentru donații în vederea unor tratamente inovatoare, dar din cauza scandalului în care familia a fost atrasă fără voia ei, donațiile s-au oprit. Băiețelul a murit în 2017.

Bazată pe cartea scrisă de cei doi jurnaliști care i-au demascat escrocheria, miniseria este bine făcută și o recomand, chiar dacă probabil vă va enerva. Este însă o lecție despre cum soluțiile cele mai dificile sunt de obicei și cele corecte, iar dacă ceva pare prea bun pentru a fi adevărat, foarte probabil chiar așa și este. Trebuie precizat că ziariștii n-au putut să demonstreze de facto că Gibson nu era și nu fusese niciodată bolnavă; pentru asta ar fi trebuit să aibă acces la documentele ei medicale, iar așa ceva nu era posibil. Așa că au ales un alt unghi de abordare și au investigat partea referitoare la donațiile promise. Cartea se numește ”The Woman Who Fooled the World” și este mai mult decât o relatare a unei anchete jurnalistice. Se dorește, în fapt, a fi o analiză a ceea ce înseamnă influencing-ul (aflat atunci încă la început, în zorii Instagram-ului) și se atrage atenția asupra necesității unei forme de control a activității acestor influenceri.

Demascată fiind, Gibson a încercat să se apere spunând că diagnosticul care i s-a pus a fost greșit, încercând să inspire milă că a trăit ”ani de zile cu teama că va muri” și că asta a fost ”realitatea ei”. Însă nu a mai crezut-o nimeni, cu atât mai mult cu cât relativ recent declarase că are metastaze în splină și uter, iar în alt interviu acordat cu un an înainte spusese că i s-au descoperit probleme la ficat și rinichi. Practic, versiunea ei se schimba de la un interviu la altul și niciodată nu a clarificat la ce medici fusese și ce protocoale urmase. Nici n-ar fi putut de fapt, având în vedere că era perfect sănătoasă.

De business-ul ei s-a ales praful, așa cum merita și a ieșit complet din viața publică. Din ce am înțeles a trebuit să plătească niște amenzi după ce un judecător a declarat-o vinovată de fraudă pentru a fi pretins că poate vindeca bolnavii de cancer cu rețetele din cartea ei de bucate și cu recomandările ei ”holistice”. Nu rezultă foarte clar ce mai face acum, dar sper că indiferent ce-ar face, n-o mai crede nimeni. Fiindcă toți cei care-au avut încredere în ea au regretat ulterior.

Mostre din viața în Germania (18)

În ultimele săptămâni am bombănit la adresa țării mele adoptive așa cum de multă vreme n-o mai făcusem. Am mai spus-o de-atâtea ori: iubesc Germania și îi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce ne-a dăruit, dar asta nu înseamnă că nu-mi pune câteodată răbdarea și nervii la încercare.

💰E întotdeauna recomandabil să studiezi cu atenție fluturașul de salariu, că nu se știe ce revelații mai poți avea. Asta deși e deprimant într-un fel, având în vedere diferența dintre salariul brut și ce mai rămâne după ce mâna statului greblă se făcu, vorba ceea 😒. Însă mă rog, astea sunt chestii asumate și până la urmă e parte din normalitate.
Eh, dar aseară am descoperit ceva nou. Nou pentru mine, că de fapt e-n vigoare de ceva timp, dar dacă nu m-am mai aplecat demult asupra fluturașului... Acum însă voiam să evaluez cât îmi scoate mai nou din buzunar asigurarea de sănătate, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie s-a scumpit. Am luat la cunoștință, am zis ceva de bine iubire-adevărată având în vedere faptul că, așa cum v-am mai povestit, medicina preventivă a ajuns o glumă proastă și apoi am mai cercetat pe acolo, dacă tot mă apucasem. Ocazie cu care am descoperit că Germania te pedepsește dacă nu ai copii, mai precis îți percepe un ”supliment de solidaritate”, sub forma unui procent mai ridicat al contribuției pentru îngrijire la bătrânețe (care este diferită de asigurarea de sănătate). În aparență nu e mare, dar calculat pentru un cuplu timp de un an de zile, se adună o sumă drăgălașă.
S-ar putea spune: păi da, nu ai copii, deci statul va fi mai ”împovărat” cu tine, dacă la bătrânețe o să ai nevoie de îngrijire instituționalizată și nu ai copii care să te sprijine. Bun, de acord. Numai că mai este un amănunt: noi deja plătim mai mult statului fiindcă nu avem copii. Pasămite în Germania există șase clase diferite de impozitare, iar cei fără copii se încadrează în clase unde impozitul pe venit este mai mare.  Cu alte cuvinte, neavând copii oricum plătim mai mult Vaterlandului; se pare însă că nu e suficient și ne ciupesc și suplimentar.
Am petrecut aseară ceva timp citind pe subiect. Ia uite încă un lucru interesant, nu se face nicio diferență dacă nu ai copii pentru că nu vrei sau pentru că nu poți. Pe stat nu-l interesează motivul: începând cu vârsta de 23 de ani, dacă n-ai copii ești bun de plată. Să te-nveți minte și-n viața viitoare să faci copii, clar? 😠
M-am umplut de draci aseară pe chestia asta. Hotărât lucru, nu mă mai uit pe fluturaș în viitorul apropiat.

🛤️ Despre șantierele din sistemul de transport public am mai bombănit în repetate rânduri. Vă dau cuvântul meu că habar n-am ce tot meșteresc ăștia an după an, an după an. Fără nicio exagerare, în fiecare an (de regulă în perioada vacanțelor școlare) s-apucă de reparații la aceleași tronsoane la care au pigulit și anul trecut, și acum doi ani și acum trei ani. Am ajuns la concluzia că fie sunt la fel de competenți ca un stol de măcălendri beți mangă, fie repară șinele cu forfecuța de unghii. Una din două. Altfel nu se explică faptul că-n fiecare an se reiau lucrările în aceleași porțiuni.
Bineînțeles, lucrările astea vin de fiecare dată la pachet cu devieri semnificative de traseu, linii speciale de autobuz în loc de metrou, timp pierdut, aglomerație.
Eh, acum au izbutit-o lată. Se împlinesc cinci săptămâni de când au deviat - din nou - transportul, din cauza unor lucrări nemaipomenit de ample și de importante, în porțiuni unde au lucrat intens și-n ultimii ani. Știu bine asta, pentru că ăsta e traseul meu spre serviciu. Bun, deci meșteresc iar. Traseul metroului a fost întrerupt, obligându-ne să luăm autobuze a căror stație ar fi putut fi aproape de ieșirea de la metrou, dar de ce să le faci viața mai ușoară fraierilor care plătesc abonamente și bilete? Nein, fă stația provizorie la mama naibii, ca să-i faci să meargă și pe jos, pierzând timp și eventual ratând următorul autobuz sau metrou. Ah, și mai fă ceva: redu la jumătate numărul trenurilor, ca să-i înghesui și mai abitir în autobuze și metrouri. Exact ce trebuie în plin sezon de răceli și gripe, nu-i așa?
Una peste alta, la drept vorbind transportul public funcționează în general destul de bine. Când nu sunt lucrări de mentenanță care durează în medie 3-4 luni pe an 😏.

Ghionturile ”prietenului” meu, perfecționismul

Pfiu, bine c-a trecut luna ianuarie, că mi s-a părut interminabilă. Din varii pricini n-a fost musai o lună ușoară, însă unul dintre aspectele pozitive este că am avut evaluarea anuală și rezultatul a fost neașteptat de bun. Adică știam că am muncit pe brânci anul trecut și-mi urmărisem îndeaproape obiectivele, dar la ce KPI-uri dure am avut, nu mică mi-a fost mirarea când s-a tras linia și-am văzut punctajul final.

”Ar merita să beau un pahar de vin diseară”, mi-am zis după ce-am ieșit din biroul șefei cu un sentiment de ”pe pantalonii lui Merlin, I did it!”.

Vreo două-trei ore. Atât m-a ținut starea de beatitudine, după care m-am blazat și vechiul meu ”prieten”, gândul ”eh, ce mare scofală, în definitiv” s-a insinuat.

Puține ”ghionturi” erodează mai rău încrederea în sine așa cum o face perfecționismul. Și dacă semințele lui sunt plantate de când îți amintești a fi pe lume, nici că mai scapi de el vreodată.

Culmea, se pretinde a fi prietenul tău. Doar a fi perfecționist înseamnă să-ți dorești să fii mereu mai bun, nu? Ce poate fi greșit în asta?

Ei bine, o mulțime de chestii, aș zice acum, la cei aproape 45 de ani. In a nutshell, perfecționismul îți răpește bucuria oricărei realizări. Pentru că indiferent cât de mare ar fi oul pe care l-ai făcut, oul făcut de altcineva ți se va părea mereu mai mare și mai strălucitor. Te uiți la oul tău, pentru care ai muncit și de care te-ai bucurat în primele momente, dar care dintr-odată nu mai pare cine știe ce.
Așa că te-apuci să muncești pentru altul, numai pentru a ajunge la același rezultat. Asta-n cazul fericit în care izbutești să-l obții.

Am dat întâmplător peste imaginea de mai sus și-am stat să reflectez cât de adevărată e. Am detaliat acum multă vreme parcursul meu în primii ani; dar nici la actualul serviciu n-a fost mereu ușor, ba dimpotrivă. În primul an nu dormeam noaptea de stres, în cel mai propriu sens al cuvântului. Visam vagoane, probleme, nu știu dacă apucam 3-4 ore de somn puse cap la cap.
Mi-a trecut prin minte de multe ori gândul să renunț, să caut altceva. Am strâns din dinți și mi-am spus că dacă aș renunța, tot chinul de-a mă fi străduit să învăț a fost degeaba.
Îmi ascultam colegii discutând despre câte-un caz sau altul și mă simțeam cea mai tâmpită ființă din Univers. Când vreodată o să fiu în stare să înțeleg și eu chestiile astea? mă întrebam, în ciuda faptului că eram permanent încurajată și mi se spunea să am răbdare, că e nevoie de timp, că mă descurc bine, că voi continua să acumulez.
Și iar îmi venea să renunț.
Și iar nu renunțam.

Între timp pot purta fără probleme acel gen de discuții, de multe ori am și soluții, ne consultăm reciproc, sunt acolo unde cu niște ani în urmă credeam că n-o să fiu niciodată.
Aș avea destule motive să fiu mândră de mine, doar că ”prietenul” meu, perfecționismul, are grijă să-mi aducă permanent aminte de realizările altora, care invariabil le fac pe ale mele să pălească.

Teoretic, știu că n-ar trebui să mă compar cu nimeni, decât cel mult cu mine însămi.
În practică însă...

Poftiți la restaurant, vă rog

Mă rog, vorba vine. Adevăru-i că nu pot spune că am vreo dorință de-a păși în vreun restaurant în viitorul imediat. În ultima vreme am socializat destul de intens (mai de voie și plăcere, mai de ”noblesse oblige”) și inclusiv prin asta se explică faptul c-am dat atât de rar pe aici. Dar acum am luat o pauză de la socializare, pfiu, mă simt ca Ițic din bancul cu neamurile venite în vizită 😂😂😂 și savurez întoarcerea la rutină.

De ce vă invitam la restaurant, așadar - dacă tot m-am frăsunit prin diverse locații, am descoperit două restaurante pe care nu le știam și unde fac niște bucate atât de bune că-mi plouă-n gură și-acum. Unul grecesc și altul italian, cu o mențiune specială pentru grec. Dacă mi-ar fi zis cineva că aproape o să am orgasm gastronomic de la friptura de miel, fie l-aș fi trimis la culcare, fie, în funcție de dispoziție, să-și bage capul într-o găleată cu apă. Eu? Miel? Peste poate! Eh, dar acum a fost un bufet de tip ”all you can eat” și după ce am gustat mielul făcut de oamenii ăștia, numai că n-am căzut în găleata cu extaz. Nu știu în ce l-au îmbăiat înainte, dar se topea în gură și era atât de gustos, exact cât trebuie de rumen și aromat, mmm...

Pornind de la asta, m-am surprins făcând o scurtă trecere în revistă - ce restaurante am încercat și mi-au plăcut, unde nu țin neapărat să mă întorc și ce mi-aș dori să experimentez.

😍 Am mâncat și-aș tot mânca la un restaurant...

- grecesc, dacă tot l-am pomenit mai sus. Îmi place foarte mult mâncarea lor, mai puțin fructele de mare (deși primul și ultimul local în care-am gust caracatiță acum aproape 23 de ani tot unul grecesc era, și țin minte c-a fost bună. Habar n-am de ce n-am recidivat, dar acum nu m-aș mai aventura). Prefer souvlaki, bifteki (chifteluțe umplute cu brânză), sunt fan pe viață al sosului tzatziki și unul dintre cele mai bune deserturi gustate vreodată a fost unul cretan - o plăcintă cu brânză sărată și miere.

- indian, și asta nu numai pentru că mi-e drag Zubin*. Între noi fie vorba, Zubin cred că și-ar pune mâinile-n cap dacă ar mânca la vreun restaurant indian din Europa, unde este cunoscut faptul că mâncarea e considerabil mai puțin condimentată decât în rețetele originale. Asta e, bucătarii s-au adaptat pretențiilor locale. Pentru mine e perfectă așa ”slab” condimentată cum e, preferatele mele fiind specialitățile pe bază de pui, în special curry și jalfrezi. Și mă dau în vânt după înghețata kulfi.
(*Unul dintre hobby-urile lui Zubin este gătitul. Absolut pasionat de chili pe care-l poartă peste tot cu el într-o cutiuță, l-a scandalizat odată pe bucătarul unui restaurant franțuzesc cu stele Michelin pentru c-a presărat chili pe mâncare, iar chelnerul i-a spus bucătarului 🤭).
Și pentru că nu vreau să pun o poză generică și mi-e dor de el, iată-l în acțiune 🙂. Nu știu ce gătea acolo cu soția, dar ce bine-i stă inclusiv cu șorț 🤩.

- turcesc, deși demult n-am mai fost. În Bayreuth era un restaurant turcesc bun la care am fost de mai multe ori (preferatele mele erau vinetele umplute) și-am încercat și unul din Hamburg, dar ni s-a părut mediocru. Mie mi-a plăcut foarte mult cataiful de la ei, însă numai pentru atât nu merită să revenim acolo. Mai cercetăm, poate găsim altul mai bun.

- italian, amore mio! Nici nu știu de unde să-ncep să-mi exprim entuziasmul. Când am fost acum doi ani și jumătate pentru prima dată în Sicilia, am înnebunit de plăcerea de-a mânca orice-cu-fistic, și multe altele pe lângă. Dacă nu vă e foame, vă reamintesc ce dezmăț am tras atunci 😀.

😐 Am încercat și mi s-a părut meh la restaurantul...

- portughez. Nu m-am putut împrieteni cu bucătăria lor, poate de unde au 365 de feluri de mâncare pe bază de cod. 365, pe barba profetului. Și nu-mi pot imagina un pește mai fad și mai lipsit de orice chelcășoz decât codul, indiferent de modul în care ar fi preparat. OK, n-am gustat 365 de mâncăruri de cod, păcatele mele, dar cele 3-4 mi-au fost de-ajuns.

- maltez. E așa și așa, în general gustos dar nimic demn de reținut. Și nu-mi place, dom'le, carnea de iepure.

- o să includ aici și restaurantul chinezesc. Nu-mi displace, dar nu e genul de restaurant pe care să-l caut, nu e tipul de mâncare de care să-mi fie poftă sau dor sau ambele. Poate n-am găsit unul unde să se gătească mai conștiincios, cu toate că am încercat mai multe și nu mi-a displăcut niciunul. Dar nici n-a fost ceva memorabil.

☺️ Aș încerca măcar o dată un restaurant...

- japonez. Sunt foarte neinformată referitor la Japonia în general, iar în ce privește bucătăria spre rușinea mea nu prea știu nimic în afară de sushi (care-mi place).

- libanez. De când am citit într-o carte că bucătăria libaneză ar fi un melanj perfect între bucătăria mediteraneeană și cea arăbească, am devenit curioasă. Poate mă-nșel, dar îmi imaginez un caleidoscop de gusturi, arome, texturi și chiar culoare, sănătoase și prietenoase cu domnul colesterol.

- african (care e diferit de cel libanez, din ce-am constatat, probabil mai generalist 🤓). Nu știu de unde și până unde, însă mi-aș dori să încerc, deși am convingerea că însuși conceptul de restaurant african e unul foarte generic; există specialități etiopiene, zanzibareene, tanzaniene, nigeriene și cine știe câte altele...

Da' știu că ne-am ospătat în articolul ăsta. Cred că e timpul să comitem o salată gospodărească 😀.

Contopire cu natura pe bani grei

Zilele astea (și ca preambul pentru noul documentar al ducesei Meghan de Scârț, pardon de Sussex 🫢, care va fi lansat în martie pe Netflix și la care intenționez să mă uit cu unicul scop de a-l forfeca voinicește) mă tot minunez de amploarea curentului ăstuia de ”contopire cu natura”, pe care-l predică din ce în ce mai multă lume. Pe bani mulți și foarte mulți, desigur. Viața simplă costă, nu ne jucăm aici cu howdoyoudo. Și orice derapaj e întâmpinat de cele mai multe ori cu ridicări de sprânceană și critici la adresa ”dizidentului”.

Să luăm, de exemplu, uleiurile DoTerra. Esențiale, naturale și, mai ales - așa cum adepții repetă neobosiți de zece ori per frază - pure. Există între timp sute de protocoale bazate pe diferite combinații, care desigur trebuie alternate; cu alte cuvinte, ca să te tratezi de indiferent-ce, trebuie să folosești zilnic măcar vreo 15 uleiuri diferite. Prețurile acestora variază între 17 € (cu reducere, 13) și 366 € (cu reducere, 275). Astea sunt, desigur, extremele; ca idee, cele mai multe costă între 40 și 50 €. După cum v-am mai povestit, n-am excelat niciodată la matematică, dar nici nu e nevoie; dacă te uiți pe câteva dintre ”protocoale” (simfonii, cum le spun ei), ajungi imediat la câteva sute de euro lunar. Aparte de asta, au un bonus de fidelitate, dar pentru a beneficia de el, trebuie să cumperi în fiecare lună.
Ar fi multe de spus pe subiect, prea multe - și cred că ar fi inutil. Cine-a intrat în malaxorul uleiurilor (sau difuzor, sau whatevă, ce-or mai folosi ei) acolo rămâne și absolut nimic nu-l poate convinge că plătește sume imense pentru un produs care în cel mai bun caz poate funcționa ca adjuvant. Nu mi-aș propune așa ceva. Mă mir doar de ușurința cu care oamenii acceptă să investească sume considerabile pentru ceva empiric și protestează feroce dacă le spui să consulte un medic. Argumentul suprem ”sunt naturale, sunt pure” nu poate fi contrabalansat cu nimic. Le folosesc inclusiv pe bebeluși și nu există cuvinte care să exprime ce-mi vine să spun referitor la asta. Dar ei se întorc la simplitate, la puritate, la natură, dansul ploii mai lipsește și-n rest le-au bifat pe toate.
Înainte de-a schimba subiectul, o precizare: nu am nimic împotriva ”susținerii corpului”, cum pledează doTerriștii. Dar nu ca unic tratament, și-n niciun caz când e vorba de afecțiuni serioase și de copii.

Habar n-am pe ce sinuoase căi (sau de ce), a ajuns la mine știrea despre un nou model de încălțăminte lansat de Balenciaga. Îi știți, lansaseră poșeta de plastic, geanta model Ikea, fusta din covoraș de cauciuc folosit pentru mașini, articole de colecție, numai unul și unul 🙄. Acum, au avut altă idee: pantofii ”zero”, care acoperă doar talpa și degetul mare.

Costă 450 de dolari (o sumă deloc neglijabilă dacă mă-ntrebați pe mine, deși rezonabilă față de alte ”invenții” de-ale lor precum cele enumerate mai sus, care se învârt în jurul a 2.000 de dolari), dar mi se par de-o sinistroșenie incredibilă, nemaivorbind că nu sunt absolut deloc practici. Sunt însă convinsă că se vor avea mare succes la public, departamentul de Marketing să trăiască fiindcă a venit cu găselnița perfectă: pantofii îi vor ajuta pe cei care-i poartă să se conecteze mai bine cu natura. Bine-pa la revedere, nu mai e nevoie de nimic altceva, sute de mii de femei vor fi mai mult decât bucuroase să plătească pentru conectare cu natura.

De fapt, asta e ceea ce găsesc enervant și cumva la limita șarlataniei, chiar dacă e vorba de alegere consimțită și (vorba vine) informată: faptul că această așa-zisă întoarcere la simplitate și comuniune cu natura se taxează cu sume apreciabile, pentru care unii oameni fac mari eforturi. Sentimentul meu e că le speculezi temerile, neîncrederea în sistemul medical, dorința de-a evada din lumea asta agitată, de-a scăpa măcar parțial de poluare și în ansamblu, nevoia de liniște și pace interioară. Deziderate de altminteri absolut firești, dar am convingerea că pot fi atinse și pe căi mai accesibile. Ca de pildă, o ceașcă de ceai verde și o plimbare în parc. Și la nevoie, o vizită la medic.