Să-ncepem de luni în roz

• Nu e o întâmplare că luna asta am scris cel mai puțin de când a început anul. Am muncit atât de mult în ultimele săptămâni, încât mai să intru-n depresii. Și nu se întrevede vreo relaxare la orizont. Dacă-ncep să dau bună ziua pițigoilor și petuniilor, să știți că v-am iubit. 

• Astăzi se-mplinesc 2 ani de când am încheiat socotelile cu fostul job și m-am pomenit cu un mesaj de la ex-șefa. ”Acum 2 ani pe vremea asta...”, scrise ea nostalgică și atașă un emoticon cu inimioare și o poză cu mine din ziua aia. S-ar putea conchide că-mi duce dorul, sau ceva 🙄
  În nota asta, ca să mă laud un pic: unii foști colegi îmi scriu și-acum pe WhatsApp sau pe Facebook vrând să știe ce mai fac, povestindu-mi ce mai e pe-acolo, ce se mai întâmplă și cine ce-a mai înfăptuit. ”Cum te-ar putea uita cineva”, mi-a zis nu demult una dintre fete când mi-am exprimat mirarea că-și mai amintește, ”și-acum te pomenim și ne gândim la tine”.
  Oh well. E drăguț, nu pot să spun că nu e 🙂

• Și tot la capitolul ”aniversări”, azi se-mplinesc 16 ani de când eu și dumnealui am devenit un cuplu. Urmau să mai treacă 2 ani până la căsătorie, dar cred că-n seara de 31 mai 2005 am știut amândoi că s-au încheiat căutările. Ne găsiserăm.
  

• În sufrageria noastră e parfumat și roz...
  
  
  

... și așa să ne fie toată săptămâna 🙂

Mici bucurii (VII)

Astăzi sunt nițel lovită-n aripă, dar nu vreau să ratez ocazia de-a consemna câteva lucruri / întâmplări / aspecte care m-au făcut să zâmbesc în ultima vreme. 

1) Iată ce am găsit sâmbătă la florărie. 

Sunt florile pe care mi le doresc de ani de zile, dar pe care niciodată nu le găsisem de cumpărat. Am ales să iau drept un semn de bun-augur faptul că le-am găsit acum. Nu mă mai satur să le privesc. Iar parfumul este extraordinar. 

2) Ieri am făcut primul vaccin. Plănuisem să scriu un articol separat (și entuziast) pe tema asta, aveam titlul pregătit încă de când mă programasem, dar mai multe aspecte de la fața locului m-au enervat și mi-au stricat tot cheful. Poate m-adun să scriu în săptămânile următoare sau după rapel, mai vedem.
Vaccinul e și motivul pentru care mă simt nițel bleagă - ieri seară am experimentat niște dureri de braț de n-aș fi putut nici să ridic un pahar de apă, la asta adăugându-se o somnolență care m-a ”arestat” pur și simplu. Azi, după o repriză de dureri de cap, sunt aaaaaproape funcțională.
(Știam încă de la programare că va fi un vaccin cu ARN mesager dar până ieri nu știusem care din două, așa că l-am întrebat pe medic. A zâmbit. ”Când veți ieși de aici, veți fi o doamnă modernă”. Aha, am înțeles. 😀)

3) Imaginea asta mi-a dat o senzație de căldură în tot corpul (ce bine-i stă cu ochelari 🙂). 

Este dintr-un concert susținut zilele trecute de orchestra Maggio Musicale Fiorentino. E activ. E-n apropiere. Într-o bună zi, îl voi revedea 🙂

Nu mai scrisesem de mai bine de-un an vreun articol din ”seria” asta. Îmi mai doresc bucurii. Multe-multe mici sau una maaaare. Am nevoie.

Cât de cuminți (nu) sunteți?

Circulă imaginea de mai jos de câteva zile pe Facebook și mi s-a făcut chef de joacă. Vă invit și pe voi. Câte puncte credeți că bifez pe listă? Păi hai să le numărăm, coane Fănică.

1. Evident că am chiulit de la școală, mai ales în anii de liceu. Ba săream gardul (că la 8:30 se încuia poarta și pe la intrarea principală nu-mi venea s-o întind, cancelaria fiind periculos de aproape), ba plecam cu o oră mai devreme. Cel mai memorabil chiul a fost în clasa a IX-a, când am hotărât, împreună cu 3 colegi la fel de deștepți ca mine, că nu avem chef de ora de geografie. Neavând unde să ne ducem (cum vă spuneam, poarta liceului se încuia și exista un paznic), ne-am refugiat la bibliotecă și i-am zis bibliotecarei că suntem olimpici la limba română. Chipurile ne învoise profesorul (care ne era și diriginte) ca să citim ceva critică în sala de lectură.
Ne-a crezut femeia și noi ne-am considerat foarte șmecheri. Preț de vreo 10  minute, așa. Ce nu știam era că dirigintele avea tocmai atunci o “fereastră” și venise să bea o cafea în bibliotecă. Din sala de lectură am ascultat panicați conversația.
- Domnule profesor, niște copii de-ai dumneavoastră sunt în sala de lectură…
- Poftim? Ce copii? De-ai mei? De ce, cum?
În timp ce bibliotecara îi dădea explicații, noi căutam un loc să ne pitim. Pe geam nu puteam sări (era prea sus și nici timp n-ar fi fost), așa că singura variantă pe care-am găsit-o a fost să ne înghesuim toți patru dupa o sobă 🙄 Evident, a fost chestie de secunde până să dea dirigintele cu ochii de noi.
-Din ăștia-mi sunteți! Ia ieșiti voi afară, puișorilor...
Ne-am extras de după sobă cu un aer obidit, plini de var pe haine și de niscaiva pânze de păianjen. Ne-a dus la clasă, a deschis usa și-a zis doar: “Mă scuzați, domnul profesor, v-am adus niște chiulangii”.
Epic fail.

2. Încă nu mi-am rupt niciun os. Drept că nici nu am fost genul de copil care să se cațere prin copaci. 

3. După cum v-am povestit mai demult, am tras cu arma, în cadru organizat. E o amintire deosebită, dar nu țin deloc să repet experiența. 

4. Nu am consumat niciodată droguri și nici n-am fost curioasă în sensul ăsta. Dacă nu punem la socoteală faptul că la Muzeul Parfumurilor din Grasse am mirosit heroină. Și miroase frumos, a naibii - a frunze arse, parcă... M-am și întors s-o mai adulmec o dată 🤭

5. N-am călătorit niciodată cu limuzina și nici nu pot spune că-mi doresc. Care sunt o nerafinată, csf.

6.  Tatuaje. Uite-o chestie pe care știu că n-o s-o fac în viața asta. Nu am nimic împotriva lor, dar nu se potrivesc pe felul meu de-a fi (clasic, zic eu. Conservator, zic alții. Plictisitor, mai mormăie niște unii. Eh, asta sunt și-aici mă termin). 

7. N-am călărit și nu mă văd făcând-o. N-am un motiv anume, dar cred că pur și simplu nu e pentru mine. 

8. Am cântat la un karaoke în cadrul unui eveniment la care participasem în calitate de jurnalist. N-aș zice că m-am făcut de râs (am interpretat ”Ploaia” și estimez că a sunat cel puțin rezonabil). Aș repeta figura, dacă aș avea ocazia.

9. Am luat câteva amenzi pentru depășirea vitezei legale și vreo două de parcare. Nimic ieșit din comun. 

10. Ete p-asta cu arestatul am sărit-o 😂 La cât sunt eu de retrasă și liniștită de felul meu (asta ca să nu zic ”plictisitoare”), ar fi fost de mirare să fie altfel. 

11. A trebuit să dau cu Google ca să aflu ce înseamnă zip lining. Ceea ce ar trebui să fie edificator. Nu se va întâmpla. Nu țin deloc să bifez punctul 2 de mai sus. 

12. Pe vremea când lucram la Mediafax mi s-a văzut mutra la televizor în timp ce le țineam reportofonul sub nas lui Octavian Belu și Marianei Bitang, proaspăt reveniți de la Atena unde avuseseră, ca de obicei, un succes fulminant cu echipa de gimnastică. Asta a fost singura mea experiență ”în fața camerei”. Nu regret că nu au fost mai multe.

13. Încă nu, dar amândoi ne dorim să facem o croazieră. Pe un vas mare, într-o cabină exterioară cu balcon, de unde să vedem imensitatea mării. O s-o facem într-o bună zi.

14. Ca și tatuajul, piercing-ul nu e ceva ce să-mi doresc. Asta dacă nu pun la socoteală găurile din urechi.

15. De fumat, am fumat niște ani de zile. Uneori (mi se pare că) mi-e și acum dor de-o țigară, dar n-o fac pentru că știu că-n privința asta nu prea merge cu ”una și gata”. Mai derapam uneori când ajungeam în România (adică de maximum două ori pe an, cu tata sau cu prietenele), dar de când mi-am pus două implanturi dentare am terminat-o de tot cu țigările.

16. Aș începe cu Zubin, ca exemplu de celebritate întâlnită 🙂 O experiență de care-mi voi aminti cu drag tot restul vieții. Și mi-aș dori să-i întâlnesc pe Al Pacino, Olivia Colman și Pierce Brosnan.

17. Nici skydiving nu s-a întâmplat și nu se va. Sunt la fel de atrasă de sporturi extreme ca un purice de ... un dovleac 🙄

18. Am avut un one night stand în my 20s, dar e ceva ce mi-aș dori să pot uita. Pentru că la vremea respectivă mi-aș fi dorit să fie mai mult. Să fi însemnat eu mai mult. Și pentru că tipul m-a părăsit într-un fel atât de porcesc, încât mi-e silă să-l evoc și-n ziua de azi - și-au trecut 18 ani de atunci. 

19. Cred c-am mai zis cândva, în alt context - din punctul meu de vedere, chestia asta cu înotatul gol-pușcă e romantică numa-n filmele de mâna a paișpea.

20. Da, anul trecut, după cum v-am povestit. Mă rog, tehnic vorbind nu știu dacă se poate numi că m-am îmbătat, dar a naibii să fie care-o mai pune gura pe Jägermeister în viața asta. 

Așa, deci am numărat. Punctez 9 din 20. Nu cred că m-aș califica la panoul de onoare, acum că mă gândesc 🙃

De curiozitate, voi cum stați? 

Amintiri cu păsărică

Întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc e foarte veche (de-aproape 12 ani) și mi-am amintit de ea pentru că tocmai am evocat-o zilele trecute. Nu că ar fi fost prima dată. La drept vorbind, mă și mir că am uitat să scriu despre ea până acum, a devenit un clasic în familie - după cum veți vedea, din motive întemeiate. 😀

Ne aflăm așadar în toamna anului 2009 și tocmai au sosit în vizită socrii mei și mătușa jupânului. Vizită la nivel înalt, carevasăzică și emoțiile mele erau direct proporționale (era prima dată când veneau pe la noi de când ne stabiliserăm în Germania). 

Printre multe cele pe care - contrar interdicțiilor jupânului - ni le aduseseră (umplând mașina până la refuz) se regăsea și o găină. Congelată, evident, din care urma să se manufactureze o ciorbă. Inclusiv zarzavat ne aduseseră, că ”nu aveți voi acolo în Germania verdețuri așa aromate ca la noi”. 

Dornică a-mi afirma calitățile culinare în fața soacră-mii, m-am implicat activ în tranșarea galinaceei, curățatul și tăiatul legumelor și alte nobile activități necesare înfăptuirii ciorbei. Problema era că bucătăria din apartamentul nostru de atunci era foarte mică (o masă pentru două persoane nu ar fi avut loc, ca să aveți o reprezentare a dimensiunilor), iar soacră-mea și mătușa jupânului revendicaseră deja trei sferturi din suprafața utilă.
- Greta, ia lasă-ne pe noi să ne ocupăm de ciorbă, că-n trei nu e loc.
Am protestat, dar am făcut ca ele și m-am ocupat de diverse chestiuni administrative (din ce-mi aduc aminte am strâns rufele care fuseseră puse la uscat și alte asemenea).
Și cum mă-nvârteam eu prin restul casei, mătușa jupânului bagă un cap pe ușa sufrageriei, cu un aer contrariat.
- Păsărică, unde ții tu strecurătoarea?
Am înghițit în sec. Eram în ofsaid până la urechi.
Problema era, ați ghicit, că mai sus-menționatul accesoriu nu se regăsea în recuzita bucătăriei mele, ceea ce m-am văzut silită să recunosc, roșie la față și cu dinții strânși.
- Greta nu are strecurătoare, anunță ea pe un ton apocaliptic, returnându-se în bucătărie.
Soacră-mea a depășit cu mult curaj momentul, declarând că se pot descurca foarte bine și fără scula cu pricina.

Mie-mi venea să intru-n pământ de rușine. Însăși felul în care fusese formulată întrebarea îmi dădea dureri de cap. Unde ”țin” strecurătoarea, deci se pornise de la premisa că posed așa ceva, era de la sine înțeles că am, dar iată, nu aveam. Ce impresie și-or face despre calitățile mele de gospodină? Săriți.
A doua zi m-am dus întins la supermarket și mi-am cumpărat strecurătoare. Patru euro a costat. Și pe vremea aia, asta era o sumă importantă pentru noi.
Să amețească biata maică-mea când i-am istorisit la telefon epopeea ”Păsărica și Strecurătoarea”. ”Cum să dai, mamă, 4 euro pe-o strecurătoare de ceai?!”.
Uite bine. Era onoarea mea în joc. 

Povestea a intrat în folclor, după cum vă spuneam la început (inclusiv mătușa s-a amuzat copios când i-am reamintit de ea. ”Vai de mine, așa am zis? Da' ce, nu puteam să facem ciorba și fără strecurătoare?”).
Ba puteau, dar n-ar mai fi avut niciun farmec 😂

Vineri seara am făcut un ceai de tei și, luând din cui strecurătoarea (ce, credeați că n-am?), jupânul s-a hlizit.
- Păsărică! 😀

Așa s-a scris istoria, ma frends 😇

Salată de weekend (45)

La zece grade Celsius câte sunt acum la mine (și cu perspective nu tocmai înviorătoare pentru următoarele zile), nu prea e vreme de salată. Mai degrabă de-un fondue.... Eh, lasă că și salata-i bună 😀

1) Nu mai pot cu entuziasmul ăsta general, în perspectiva relaxărilor anunțate în România cu începere de mâine. Adică nu știu cum e în ”bulele” voastre, dar din ce văd la mine, zici c-a venit Revelionul. Uraaaa, fără mască în exterior, uraaaa, vor reîncepe școlile în format fizic, uraaaa mergem la mare, la munte, la cules de micșunele și la dresat rândunele (n-am găsit altă rimă). Serios, e plin de chiuituri virtuale, iuhuuu, i-haaa, tra-la-la și hop ș-așa, am scăpat, am biruit. E de mirare că n-o cântă p-aia cu ”Hai liberare”. 🙄
Mă uit la reacțiile astea ca rața la fulger și-mi vine să le zic: mă băieți, mai ușor cu extazul și cu sărbătoritul.... Vi se pare că India e așa departe? China era și mai departe. 

2) Pe-aici prin târg incidența e în scădere îmbucurătoare și vaccinarea a luat avânt serios (36% din populație a primit minim o doză și 10,6% sunt vaccinați complet. Alaltăieri s-a înregistrat un nou record: 1.350.000 de doze administrate în 24 de ore). Mă bucur, desigur, însă personal voi continua să merg ”cu frâna de mână trasă”, cel puțin o vreme. Chiar dacă vor relaxa și aici măsurile și masca nu va mai fi obligatorie în spațiile aglomerate, voi continua s-o port. Nu mă voi duce la mall sâmbăta - cum făceam odinioară, când nu-mi păsa că e puhoi de lume. Și mai aștept cu revenitul la birou. Cred că pașii mici, dar fermi, sunt mai indicați decât ”salturile”. Cu atât mai mult într-o astfel de situație, pe care cei mai mulți dintre noi nu am mai trăit-o niciodată (mă refer la pandemie, cu toate schimbările pe care le-a adus cu sine).

3) Că ziceam de mersul la birou - nu mă grăbesc deloc. De ce mi-aș dori să împart open space-ul cu colegii, să nu mă aud la telefon cu cineva pentru că alături colegul se ceartă (tot la telefon)? Sau oi fi nerăbdătoare să petrec iar minimum 3 ore pe zi în metrouri? Hm, păi nu tocmai. Unde mai pui că e mult mai simplu de discutat într-un call cu vreun coleg din Paris sau cu șefa, ceea ce la birou ar presupune căști și, eventual, țistuieli din partea colegilor, ”vorbește mai încet că nu mă pot concentra”. 

4) Schimbând registrul, țin să vă anunț că am dezvoltat o alergie lexicală. Mai exact, la ”subscriu” și ”foarte bine punctat”, două expresii altminteri inofensive, dar folosite până la abuz de cei care vor să se dea culți. Le regăsim de obicei în comentarii la postări de opinie și nu pot să nu mă gândesc la cât de goale de conținut și de rost sunt. 

5) Mai nou, dacă vrei să te duci la coafor, trebuie să te testezi (fie cu 24 de ore înainte, fie pe loc, cu un test rapid pus la dispoziție de ei). Am optat pentru a doua variantă și m-am sondat conștiincioasă cu bețigașul. Rezultat negativ, poftiți pe scaun. 3,50 Euro a costat distracția, dar după câte am citit, în centrul Hamburgului e 9,90 Euro fix același test. Ăsta e jaf la drumul mare. Cică și la anumite centre comerciale se cere acest test. Eh, n-au decât să m-aștepte 😏

Acestea fiind zise, vă doresc un weekend plăcut și sper că aveți mai multe grade decât mine (ceea ce, dacă nu citiți textul ăsta din Antarctica, n-ar trebui să fie imposibil 🤔).