Întrebarea fiind...

... de ce blogul aici de față înregistrează un vârf de trafic pornind de la acest motor de căutare? 

Și-a venit lume, nu s-a încurcat. 

Problema rămâne în studiu 🧐

În altă ordine de idei, Germania a fost eliminată de la Campionatul European după ce-n seara asta a pierdut în optimi cu 2-0 în fața Angliei, iar eu nu mai pot cu toți ăștia care de ani de zile conjugă același verb: ”să piardă Germania, nu contează cu cine joacă, dar să piardă, să piardă, să piardă”.

(Exact, ”de ani de zile” am spus. Îi citesc pe alde respectivii de foarte mult timp, i-am văzut și-n 2014, și-n 2018). Măcar în 2014 li s-a urcat fierea-n gât, dar acum jubilează și se-ntrec în miștouri și glume glumețe 🙄

Nu reușesc să-nțeleg de unde vine ura asta contra unei echipe de fotbal. Explicația mă eludează, pur și simplu. Da, pricep că joacă ”prea tehnic” și ”nu fac show”, ăsta le e felul... dar de aici și până la a-i detesta ani la rând și-a le dori la fiecare turneu final să piardă, e cale lungă.

Și asta n-are legătură cu faptul că e vorba de țara mea adoptivă. Mi-aș pune aceeași întrebare, indiferent despre ce țară ar fi vorba. Chestia e că valul ăsta de ură e îndreptat exclusiv împotriva Germaniei.

În sfârșit, ce să mai și zici, vorba aia. O fi și ura gratuită un hobby.

Cip-cirip, am cip 🐦

Adevăru-i că fie și numai pentru titlul ăsta merita să scriu 😂 Ieri am făcut rapelul, așadar mi s-a activat cipul lu' Bil Gheiț, cel despre care domnul Pandelică ComplotBigPharma și dUamna Vetuța SuntIntereseMariLaMijloc ne toooot povestesc de mai bine de juma' de an. 

Per ansamblu, l-am tolerat mai bine decât pe primul. Dureri locale tot au fost, dar mai suportabile decât prima dată, n-am mai fost atât de somnolentă și nici dureri de cap n-am mai avut. Inclusiv organizarea mi s-a părut mai bună, deși tot armata fusese și atunci. Numai că-n urmă cu vreo câteva săptămâni erau vizibil mai stresați, dacă prezentai alte documente decât cele de ordin medical le verificau de parcă erai vreun infractor - nu care cumva să te vaccinezi fără să ai dreptul, dom'le - și per total au avut o atitudine foarte scârboasă. Mă refer la cei care verificau actele, fiindcă personalul medical a fost și atunci foarte prietenos și mulțumea fiecăruia în parte că a venit să se vaccineze. 

Poze n-am făcut, nici atunci și nici acum. Curentul ăsta s-a răsuflat și oricum nu intra decât câte o persoană în fiecare cabinet. Nici nu țineam să am poze din momentul respectiv; până la urmă, e un act medical și e strict între mine și medic. Mă rog, chestiune de perspectivă. Adică mi-au plăcut pozele celor care s-au vaccinat, chiar dacă mie nu mi s-ar fi potrivit asta. 

Concluzii nu am. Cred că toată lumea care nu are condiționări de vârstă sau de sănătate ar trebui să se vaccineze și mai cred că momentul adevărului va fi la revenirea anotimpului rece. Sper să trecem cu toții acest test; și noi oamenii, și vaccinul.

No, așa. De-acum aștept cu interes să mă urmărească Bil Gheiț și să-mi ia boii de la bicicletă. Cu negrăit interes aștept.

Venus pentru suflet 🙂

În urmă cu aproape cinci ani am scris articolul ăsta, ca parte integrantă a unei lepșe. Subiectul era ”Cinci lucruri pe care mi le doresc”. 

Măsuța de toaletă am cumpărat-o când ne-am mutat în apartamentul nostru și continuă să fie o bucurie pentru mine. ✅

Lenjerie Grazia Giachi nu am, dar între timp nici nu prea-mi mai doresc. Sunt deosebit de frumoase articolele de lenjerie pe care le fac oamenii, dar in all fairness, 250-300 de euro pe-un negligee n-o să dau în viața asta. 

DVD-urile edițiilor din 1995 și 1998 ale Concertului de Anul Nou de la Viena cel mai probabil nu există. N-am renunțat complet la idee, fiindcă e greu de crezut că au ratat de două ori să monetizeze asemenea eveniment, dar nici nu-mi mai fac iluzii că le-aș găsi pe undeva. 

Reproducerea tabloului ”Nașterea lui Venus” de Sandro Botticelli este motivul pentru care scriu, de fapt: a sosit astăzi prin poștă - 60 x 90 cm, pe pânză canvas. Un cadou pe care mi l-am ales pentru cei 41 (😱) de ani împliniți acum câteva zile. E frumoasă, e superbă, redă culorile picturii originale și se potrivește perfect în sufragerie ✅

Nu mă mai satur s-o privesc 🙂 și regăsesc starea de grație de la prima întâlnire cu ea - în 2013, la Galeriile Uffizi. De-atunci mi-o doresc.

Cred că este una dintre cele mai frumoase povești din lume: Venus se naşte dintr-o scoică, asemeni unei perle rare, scoica fiind adusă la mal de vânturile care suflă din stânga, iar o nimfă se apropie din dreapta cu o mantie în care se pregăteşte s-o înveşmânteze. 

Dulăpior special pentru CD-uri și DVD-uri nu am (tot mi-ar plăcea unul ca ăsta, ce-i drept), dar colecția mea de suflet e la îndemână și mă bucur de ea.

Mi-aș dori să am dispoziția necesară vizionării unui spectacol de operă (am ”Flautul Fermecat”, dirijat de Zubin), însă nici pentru un episod ”Elementary” nu mai reușesc să mă adun - darămite pentru Mozart? Cu toate că, sunt convinsă, mi-ar prinde foarte bine.

Revenind la Venus, mi-e dragă de nu mai pot și cred că reușesc să accept ideea că nu dețin originalul 😀
Adevăru-i c-ar fi prea mare pentru sufrageria mea (172,5 × 278,9 cm) și de-aia nu-l am, iaca 😂

Siderată de prostie

Mă scarpin de zor în cap. Una din două: fie am devenit eu mai pretențioasă, fie procentul de ignoranță începe să crească alarmant. 

1) Într-una din recentele și numeroasele (mai bine-zis prea numeroasele, dacă mă-ntrebați pe mine) ocazii în care ne-am ședințit, s-au petrecut simultan două chestiuni:

• am fost lăudați pentru performanțele din primele șase luni ale anului, minunat, obiective atinse, suntem pe calea cea bună, tot înainte cu elan, mândri pionieri;
• ni s-a adus la cunoștință că, din ce s-a constatat, ”nu suntem pe deplin conștienți de rolul nostru în organizație”. La punctul ăsta s-a lăsat o tăcere asurzitoare. Cum adică, facem performanță dar nu suntem conștienți de rolul nostru care face-și-drege? 🙄
  

2) De vreo două zile a dat în clocot Social Media pe tema proiectului de eliminare a adresei din cărțile românești de identitate. Dincolo de faptul că la momentul actual, măsura asta mi se pare din categoria ”țara arde și baba se piaptănă”, iar o asemenea schimbare implică modificări de ordin administrativ și procedural care nu pot fi realizate peste noapte, din pix, mi se par de-o prostie fascinantă cei care susțin cu multă convingere că ”nicio țară din Europa nu are trecută adresa cetățeanului pe cartea de identitate”.

Și citeam eu cum ”adresa pe cartea de identitate e un instrument de control rămas din perioada comunistă” și cum nu are alt rol decât să știe poliția unde să te găsească și cum ”nicio țară din Europa...”, de nu mai conteneam să mă mir cum s-a răsturnat proverbiala căruță din Caracal. 

Și cum citeam eu așa, mă gândeam la cartea mea germană de identitate, pe care - voilà de vezi - e trecută adresa, doar că pe verso. Când te muți și te înregistrezi la primărie se lipește un abțibild subțire cu noua adresă, se ștampilează și pa-la revedere.

Dar cred că de fapt mi se năzare mie și nu e nicio adresă pe cartea mea de identitate. Doar atotștiutorii de pe Facebook știu ei mai bine că ”nicio țară europeană nu are”. Italia, Franța și Spania au de asemenea adresa trecută pe cartea de identitate, dar aspectul nu prezintă nicio importanță. Pandelicii și Vetuțele de pe Facebook știu mai bine că nu e așa, nu se poate, n-are cum 🙄

Serios, cât de ignorant să fii încât să susții cu maximă siguranță și îngâmfare că știi tu mai bine - când de fapt este evident că n-ai nici cea mai vagă idee despre ce vorbești?

Despre client service, așa cum NU ar trebui să fie

Am niște zile proaste și o stare direct proporțională, iar experiența de azi nu m-a ajutat deloc.

Acum ceva mai mult de două luni mi se pusese pata pe ramele ochelarilor pe care-i am de vreo 4 ani - pasămite începuseră să se decoloreze, evident neuniform. Am investigat la magazinul de optică de unde-i cumpărasem (Fielmann, un lanț foarte mare, deținând în prezent 605 filiale în Germania) și m-am bosumflat aflând că modelul acesta de ramă a fost scos din sortiment și singura soluție ar fi să-mi fac ochelari noi, de la zero. Cum lentilele sunt în stare foarte bună, iar dioptriilor le-a venit în sfârșit mintea la cap și nu s-au mai modificat de ani de zile, am decis că între a da o gălăgie de bani pentru o chestie pur estetică și a-ncerca să rezolv strict problema, aleg deocamdată varianta a doua. Asta mai ales fiindcă-mi plac în mod deosebit ramele actuale.

Mai mult, hai să-ncurajăm producătorii locali, am zis eu într-un puseu de ”să mai terminăm, dom'le, cu îmbuibatul marilor lanțuri de magazine” și m-am dus la un optician local din imediata vecinătate. Patroana a opinat cam lipsită de entuziasm că daaa, are o soluție, dar pentru asta ar trebui să las ochelarii la ea câteva zile, să-i trimită la un atelier unde se va reaplica stratul metalizat de la zero. 

La miopie de -6,5 nu pot să stau fără ochelari nicio oră fără să mă transform într-o cârtiță, așa că pasul următor a fost să-mi comand o pereche de ochelari pe asigurare, de la Fielmann (pentru zece euro pe an, se poate încheia o asigurare de care nu-ți dai seama cât de utilă e, până ajungi în situația de-a trebui să te lipsești de ochelarii tăi uzuali pentru o perioadă). Mai avusesem o pereche, dar o uitasem cândva în România, deci am fost la ei și am comandat alții, zicându-mi că oricum e util să am o soluție alternativă. Sunt gratuiți, cu lentile având fix aceleași dioptrii, doar că fără alte briz-brizuri gen indice de subțiere, heliomat sau strat de protecție pentru lucrul la calculator. Pentru că mi-a plăcut mult o anume ramă, am dat 35 de euro pe ea (ce mi-ar fi oferit ei din sortimentul gratuit nu mă încânta defel) și după vreo zece zile au fost gata ochelarii de rezervă. Yey, en avant spre opticianul local!

Prima dubioșenie la cucoană a fost că n-am primit niciun document care să menționeze că am lăsat ochelarii în custodia ei. Am întrebat și-a cuvântat vag ofensată că nu poate oferi așa ceva, dar nu-i nimic, a scris cu pixul pe o hârtie numele meu, adresa, numărul de telefon și a făcut o poză hârtiei, alături de care pusese ochelarii. Asta era dovada mea 🙄

Știu, știu. Ar fi trebuit s-o dau în moașă-sa încă de-atunci. Dar antemenționatul puseu de mărinimie nu mă părăsise, deci am zis că trebuie să fie serioasă, are sediu central și recenzii bune pe Internet, e de-aici din zonă, ce spanac. ”Vă sun peste câteva zile”, a zis ea.

Greu s-au scurs zilele alea. Ochelarii de rezervă își făceau treaba din punct de vedere al acuității vizuale, însă neavând strat de protecție pentru calculator, după câteva ore de lucru simțeam că-mi ard ochii în cap. Mai erau și destul de greoi, lentilele fiind groase, dar am strâns din dinți și-am zis că asta e, până mi-i primesc pe ceilalți înapoi. 

După o săptămână încă niciun semn, deci am sunat să întreb. Aaaa, mai durează, știți. Afurisenia dracului și p*** mă-sii, vorba lu' Bridget Jones. ”Vă sun eu”. Fi-ți-ar de râs...

Mai trece o săptămână, sun iar, hotărâtă să fac scandal. ”Chiar acum voiam să vă sun, au venit, puteți trece să-i luați!”. Ete ce să vezi, chiar acu' voia să mă sune, sunt impresionată de nu mai pot. M-am dus, arătau ce-i drept foarte bine, am achitat 50 de euro pentru refacerea stratului metalizat și i-am luat. Am primit și garanție de un an pentru reparație.
Hai c-am făcut o afacere bună, am conchis eu mândră de mine: pentru 85 de euro (calculând și rama celor de rezervă) am ochelari practic aproape noi. Unde mai pui c-am susținut producătorul local, pupa-m-aș pe frunte să mă pup.

Asta a fost pe 6 mai. Mândria și entuziasmul au durat până zilele trecute, când, uitându-mă în oglindă, am observat o sclipire ciudată. Am cercetat și numai că nu m-am luat cu mâinile de cap.

După cum indică săgeata, stratul metalizat a început să se șteargă - dar spre deosebire de data trecută, când decolorarea a fost progresivă și oricum mai puțin stridentă, asta deja se vede și din avion. Pare nu că se șterge, ci mai degrabă că se desprinde. Na Greto, producător local ți-a trebuit, am bombănit cu năduf, așa că am făcut programare și m-am dus azi peste ea s-o sorcovesc.

Intru, Gututentag-ul tău azișimâineșicinedracum-ofipussămăcompliccutine, explic problema. Aveam, desigur, și certificatul de garanție.

- Aaaa, dar asta a fost pe 6 mai.
Și dac-a fost pe 6 mai, ce? Erau aliniate prost planetele pentru a recondiționa rame de ochelari? 

- Trebuie să-i trimit iar la atelier și să văd ce spun cei de acolo.
Anticipasem asta, dar tot mi s-a suit sângele la cap.

- Frau, uitați care-i problema. Nu sunt deloc încântată de ideea de-a mă lipsi de ei pentru alte două săptămâni. Am garanție un an de zile pentru reparație. Fie le faceți ceva aici pe loc, fie îmi returnați banii, pentru un serviciu nesatisfăcător.
S-a uitat la mine împăiată.
- Nu pot să fac nimic aici. Și nici nu vă pot da banii înapoi, că nu e reparația mea.

Da' a cui e? Eu ție ți i-am predat. Afacerile tale cu atelierul, cu flota sau cu orice altceva nu mă interesează. N-ai decât să te socotești cu ăia.
- E responsabilitatea atelierului, nu a mea. Și oricum, asta pare mai degrabă o zgârietură. 

Splendid. Nu numai că-i spui clientului că te cam 3,14-3,14, vorba aia, pe banii pe care i-a plătit, da-l mai și acuzi. 

- Zgârietură? Cucoană, ochelarii sunt pe nasul meu de când mă trezesc și până mă duc la culcare, iar în timpul nopții stau pe noptieră. Lentila, după cum se vede, e intactă. Exact în ce fel se presupune c-aș fi putut izbuti o zgârietură ca asta?

- Nu știu, atelierul va spune.

Ăsta a fost client service-ul ei. ”Nu e responsabilitatea mea. Nu pot. Nu știu”.

- Dar dacă-i aduceți luni, o să discut cu atelierul să-i trimită înapoi cât mai repede. 

Oh, da. Foarte multă bază mi-ai demonstrat că se poate pune pe promisiunile tale. 

Evident, n-o să-i duc luni la ea și nici n-o să-i mai calc vreodată pragul. I-am dat o binemeritată recenzie de o stea pe Google și cu asta basta.
Deocamdată sunt în expectativă. Dacă ștersătura aia nu se extinde, mai aștept o vreme înainte de-a mă duce la Fielmann pentru ochelari noi. Dacă da, mă duc de îndată și cu asta basta. 

85 de euro în total, bine cheltuiți. Numai că nu.

Să ne înțelegem: știu ce presupune client service. Dacă ești serviciu de intermediere și tricoul clientului care-a comandat la tine s-a decolorat după câteva săptămâni, nu-l pui să plătească unul nou. Și nici nu-i spui că-l suspectezi de-a fi scăpat tricoul în clor.

Acestea fiind zise, am terminat cu producătorii locali. Din partea mea n-au decât să dea faliment, dacă așa înțeleg să-și trateze clienții. Lanțurile de magazine să trăiască. Nu o fi serviciu ”cu inimă și suflet” (cum are slogan cucoana asta), dar așa impersonal și pur comercial cum e, măcar e profesionist și cu respect față de client.