Apa se bate cu finețe-n piuă

Pandemie? Restricții? Vaccinare? Neah, astea-s răsuflate. Zăpadă de ieri, cum ar zice nemții. Pasămite au reușitără (sic) românii să rezolve antemenționatele probleme - lucru deloc de mirare, dacă ne gândim că ei știu mereu cel mai bine totul, din orice domeniu, iar Angela Merkel așteaptă cu umilință să fie primită în audiență la consultantul Pandelică Atotștiutoresei, descendent direct al lui Burebista - și-acum au avut revelația că sunt fini cunoscători de artă. Sunt multilateral pluricalificați, ca să zicem așa (și să trăznim cu pleonasmul de toți pereții).

Nu știu dacă sunteți la curent cu recentul scandal care-a scindat lumea bună în două. Așadar, pentru a-l celebra pe Constantin Brâncuși, de la a cărui naștere s-au împlinit ieri 145 de ani, la primăria Sectorului 1 au fost expuse niște lucrări ale absolvenților secției de Sculptură din cadrul Universității Naționale de Artă din București.
Și de-aici s-a declanșat răscoala de la Bobâlna, versiunea 2.0. Cu furci și topoare virtuale. Lucru deloc de mirare, niciuna dintre tabere nu s-a lăsat mai prejos (și toți participanții au fost la fel de penibili, dacă mă-ntrebați pe mine). 

Tabăra ”care suntem niște rafinați cunoscători, ne-ați violat simțul estetic și ne-ați traumatizat”.

V-ați prins, ăștia sunt cei care suferă adânc, simțul estetic îi doare până-n străfundul măruntaielor și sunt marcați până la a șaptea generație de ceea ce ei numesc ”o bătaie de joc la adresa marelui nostru sculptor Constantin Brâncuși” (cu toate că dacă-i întrebi despre opera acestuia, nu vor putea numi decât ”Coloana Infinitului” și ”Cumințenia Pământului”, despre care s-a scris foarte mult când Cioloș cerea donații suspinând că vrea ”să o aducem acasă”, demers care-ntre timp a rămas înfipt și nici banii donatorilor n-au mai fost returnați).
Oamenii suferă, se tăvălesc în chinuri, Infernul lui Dante era pistol cu apă în comparație cu tortura spiritului și-a simțului estetic, masacrate la vederea ”rinocerului cu țâțe” și a ”drăcoaicelor goale care ne pervertesc cultura”, gunoaie, satanism, batjocură, săriți la luptă să alungăm dracii.

Evident, toți sunt consumatori (musai fini) de artă, l-au fumat pe Michelangelo, desigur (l-am văzut pe David dat exemplu de m-am acrit, ăștia rafinați chiar nu cunosc decât o singură sculptură renascentistă?) și sunt, cum ziceam, violați estetic.

Tabăra ”care suntem și mai rafinați și apreciem arta în toate formele ei, nu ca voi, râtanilor”.

De mare angajament și cei care cântă pe coarda ”igoranților, nu sunteți în stare să înțelegeți”. Se impune a fi menționat faptul că ăștia se străduiesc din greu să stoarcă din ei expresii pline de rafinament, de natură să-i diferențieze, nu-i așa, de ignoranții din tabăra adversă. ”Celenterate unicelulare” (🙄), ”nesocotiți fibra țării”, ”numai niște inculți și incapabili să înțeleagă postmodernismul ar putea critica aceste opere de artă”.
Bineînțeles că la atâta rafinament și cunoaștere adâncă nu putea lipsi expresia devenită între timp clișeu ”frumusețea este în ochii privitorului” (atribuită ba lui Shakespeare, ba lui Oscar Wilde, dar care de fapt îi aparține unei autoare cvasinecunoscute: Margaret Wolfe Hungerford. Ea a inclus această expresie în cartea ”Molly Bawn”, publicată în 1878).
Și mai dau ei, prea-culții, exemple de picturi aparținând lui Goya și Caravaggio, ale căror opere - unele dintre ele, foarte controversate - sunt expuse în cele mai mari galerii de artă din lume.

După părerea mea, ambele tabere au excesiv de mult timp liber la dispoziție și cu toții au pierdut din vedere un aspect esențial: arta este subiectivă. Iar estetica urâtului există într-adevăr (nu că eu aș înțelege-o; dar asta nu înseamnă că nu este un concept cunoscut și apreciat de către cei care au cunoștințele necesare - și care, deloc întâmplător, nu se regăsesc în niciuna dintre taberele de mai sus). 

Personal, nu înțeleg arta modernă. Bunăoară, vă povesteam anul trecut că am privit siderată o pictură spoită complet cu negru, intitulată ”Peinture” și expusă la Louvre; după ce privisem minute în șir ”Nunta din Cana”, de Paolo Veronese, chestia aia mi s-a părut absolut indigerabilă). Am scris de mai multe ori că nu agreez creațiile compozitorilor moderni și nu-mi spun aproape nimic nici măcar atunci când sunt dirijate de Zubin. Sunt clasică, plictisitoare și conservatoare. Accepțiunea mea despre frumos este absolut banală și cred că foarte mulți oameni simt la fel ca mine.

Și nu, nici mie nu-mi plac sculpturile de mai sus. Deloc nu-mi plac. Am gusturi banale, după cum vă spuneam. Dar de aici și până la a revărsa găleți de mizerii chipurile izvorâte din exces de simț artistic este o cale foarte lungă, și care n-ar trebui parcursă de nimeni.