Bunul simț și unii oameni sunt două drepte paralele

Este binecunoscut faptul că posibilitatea de-a te intersecta cu oameni certați cu bunul simț este cu atât mai pronunțată în locurile aglomerate, unde sunt mulți turiști. Culturi diferite, mentalități diferite, relaxarea de concediu (și de ”aici nu mă cunoaște nimeni”, probabil), nepăsarea... motivele sunt multe și este inevitabil să dai peste unii ca aceștia.

Din fericire, nu ni se întâmplă des și la drept vorbind n-a fost niciodată ceva extrem. De cele mai multe ori nici n-am mai scris despre asta, că am uitat aproape imediat. Dacă am reținut cazurile din Portugalia, a fost pentru că s-au nimerit să fie toate în aceeași zi și la aceeași destinație - Sintra, care oricum nu fusese din cale-afară de încântătoare, după cum poate vă amintiți din articolul dedicat.

Primul exemplu este din autobuzul luat din gară, ce urma să ne ducă la castele. O familie cu doi copii - unul de vreo 5-6 ani, celălalt părea să aibă cam 3 ani, cel mult 3 și jumătate. Puștii nu păreau deloc încântați, dar au fost liniștiți până când autobuzul a pornit pe străzile înguste și ascendente.
Cel mare s-a bosumflat și smiorcăit puțin, moment în care tatăl i-a dat telefonul mobil și piciul s-a cufundat într-un joc.
Cel mic însă a început să urle. Dar... nu am cuvinte să descriu în ce fel putea răcni. Se contorsiona în brațele maică-sii, lăsa capul pe spate să-și ia elan, inspira adânc și expira într-un urlet care, în spațiul îngust din autobuz, era de-a dreptul asurzitor.
Niciun moment nu s-a oprit din urlat. Se zbătea să fie dat jos din brațe, iar când maică-sa a făcut asta s-a lăsat pe vine și orice tentativă de a-l ridica (lucru oricum complicat, autobuzul fiind în mers) se încheia cu urlete și mai puternice. Îl lua în brațe, se zbătea din nou. Era transpirat și roșu la față de efort, periodic se îneca și tușea, iar când își recăpăta suflul începea din nou să țipe. Ascuțit și foarte, foarte tare. Te și-ntrebai de unde are o mână de om atâta forță.
Mi-a fost milă de el, era un copil vizibil în disconfort, pe care (dată fiind vârsta) nu putea să-l exprime în alt mod. Și m-am enervat pe mă-sa și pe tac-su, probabil doi egoiști care se conduceau după principiul ”nu-mi schimb eu stilul de viață doar pentru că am copil, mă duc unde vreau și fac ce vreau”. Spun asta fiindcă era evident că nu pentru cei mici veniseră la Sintra, nu era nimic acolo ce-ar fi putut fi atractiv pentru doi copii de vârstă preșcolară.

Am coborât, în fine, la Castelul Maurilor și ne-am așezat la rând la unicul automat de bilete funcțional. Familia era în spatele nostru; copilului mai mare i se luase telefonul și începuse să bâzâie, iar cel mic continua fix ce făcuse în autobuz. Peste vreo cinci minute a dat să fugă, așa că l-au pus cu forța în căruț și l-au prins în centuri, drept pentru care a început să țipe și mai tare, zbătându-se.
Ne-am luat biletele și ne-am îndepărtat repede, încercând să punem cât mai multă distanță între ei și noi. Dar tot am mai auzit țipetele copilului, chiar și de la depărtare.

Mă gândeam așa, la părinții care insistă că ei le oferă experiențe deosebite copiilor și de-asta îi cară cu ei în locații în mod evident nepotrivite vârstei lor. Și mă-ntrebam care-o fi fost în cazul dat experiența deosebită a copilului aceluia, care a urlat și s-a zbătut vreo jumătate de oră cât am văzut fiind în preajma lui, practic fără întrerupere.
N-am găsit vreun răspuns.

La casa de bilete de la grădinile castelului Pena am dat peste alți indivizi. Ăștia nu aveau copii, dar tot iremediabil certați cu bunul simț păreau să fie.
Coada era destul de lungă, am stat aproape o oră. La un moment dat am văzut un tip care argumenta ceva cu paznicii de la intrare, din felul în care gesticula părea că vrea să intre în grădini. Un paznic i-a arătat coada. Respectivul s-a uitat, a dat din cap afirmativ către paznic, a trecut pe lângă noi toți cei care stăteam la rând, a ajuns la ghișeu, și-a cumpărat bilet și-a intrat în grădini.
Așa, pur și simplu.
Nu i-a zis nimeni nimic, presupun că toată lumea era siderată de atâta nesimțire. Noi sigur eram.
În fine, a trecut timpul și mai aveam doar două cupluri înaintea noastră. Teoretic ar fi trebuit să răzbim în tot atâtea minute, numai că unul dintre cupluri a decis că abia la casă este momentul în care pot începe să se informeze despre ce tip de bilete sunt disponibile, dacă vor să ia numai pentru grădini sau mai bine să ia pentru castel în ziua următoare? 😒 Și stăteau și se sfătuiau și toată lumea îi aștepta să se decidă.
Nu era ca și cum n-ar fi stat la rând o oră și n-ar fi avut timp suficient să dezbată acest subiect 😏.

Acuma n-am pretenția că noi am fi perfecți, nimeni nu este, dar în opinia mea exemplele astea de mai sus sunt absolut banale.

Ca părinte, nu interesul / cheful tău primează, ci confortul copilului (inclusiv cel emoțional).
Nimeni nu stă de plăcere la rând și n-ai decât să faci același lucru (excludem urgențele, când oricine poate înțelege; nu era vorba de așa ceva aici).
Te informezi din timp ce opțiuni ai și discuți cu partenerul despre ce vreți să faceți; nu ții zeci de oameni în loc fiindcă n-ai catadicsit să te ocupi de asta până atunci.

S-ar putea spune că nu-i greu să iei în considerare aspectele astea dar cum se vede, pentru unii ele reprezintă o adevărată provocare.