De Ziua Scriitorilor, amintiri despre cărți

Avusesem o altă postare în plan pentru acest sfârșit de săptămână, dar am citit pe Facebook despre faptul că astăzi este Ziua Internațională a Scriitorilor.
Și apoi mi-a dat omul meu link-ul unui articol senzațional publicat în Frankfurter Allgemeine Zeitung. Despre Roberto Saviano, viața lui sub protecția poliției (aspect încă valabil, din 2006 de când a publicat ”Gomora”)  și ”Falcone”, cel mai recent roman al său, în care este vorba despre cunoscutul judecător Giovanni Falcone asasinat în 1992 din ordinul lui Salvatore Riina, subiect despre care am scris și eu în mai multe împrejurări.

Atât de bun mi s-a părut articolul și atât de curioasă m-a făcut, că am și comandat cartea și nu vă pot descrie cu ce nerăbdare o aștept să vină și să mă cufund în ea. Nu este o operă de ficțiune, ci așa cum spune autorul: ”Toate personajele care apar în carte au existat cu adevărat, toate faptele descrise s-au petrecut cu adevărat. Tot ceea ce am povestit s-a întâmplat”.
La cum știu că-și documentează Saviano scrierile, cartea va fi cu siguranță un adevărat regal.

Cele de mai sus m-au făcut să mă gândesc la alt subiect, despre care mă bucur să scriu. Și anume despre imensa, indescriptibila bucurie a lecturii și autorii care-mi plac, respectiv mi-au plăcut foarte mult într-o perioadă sau alta a vieții.

 

Nu vreau, totuși, să alunec în platitudini despre cât de minunat este să citești și cât de mult pierd, din punctul meu de vedere, oamenii cărora nu le place să citească. Fiecare carte este o lume întreagă, din care personal mi-e greu să mă desprind uneori. Bunăoară, cu greu am pus semn la pagina unde am rămas în ”Cimitirul Animalelor” de Stephen King și încă nu știu dacă Louis și-a dezgropat sau nu fiul (în apărarea mea, ăsta nu e chiar un spoiler; presupun că foarte multă lume a citit cartea, iar dacă nu, aș spune că reprezintă un stimulent remarcabil 😀).

Nu-mi aduc aminte foarte clar ce anume citeam în clasele primare. Prima carte citită cap-coadă a fost ”Aventurile lui Winnie the Pooh”, în vacanța dintre clasa I și clasa a II-a. Au urmat multe antologii de ”Povești Nemuritoare” (apărute la Editura ”Ion Creangă”), iar pe la zece ani am descoperit ”Legendele Olimpului”, care au marcat și începutul iubirii mele pentru tot ceea ce înseamnă Grecia.
Îmi mai amintesc și de ”Aventurile lui Cepelică”, ”Singur pe lume”, ”Nemaipomenita călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, ”Cipi, acest pitic uriaș”, ”Aventurile lui Oliver Twist”, ”Cuore”, ”Aventurile lui Tom Sawyer” sau de ”Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi”.
Nu am citit ”Cireșarii”, mărturisesc. Pur și simplu nu mi-a venit la mână.

Anii de gimnaziu au fost foarte bogați din punct de vedere al lecturilor și au fost marcați de trei autori: Karl May, Jules Verne și Agatha Christie. Efectiv devoram tot ce găseam - și din fericire, găseam din belșug la bibliotecă, iar ai mei aveau foarte multe romane de Jules Verne din colecția cartonată apărută la editura ”Ion Creangă”. Citeam cu... voluptate, ăsta este cuvântul și cu mare drag îmi aduc aminte de vacanțele de vară când citeam în spațiul de lectură amenajat în micul balcon al apartamentului nostru.
Niciodată nu m-a interesat să ies ”cu gașca”, eu eram cea mai fericită în socializarea mea cu Old Shatterhand, Phileas Fogg sau Hercule Poirot. Sunt conștientă că sună extrem de elistist/snob, dar este purul adevăr. Și dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot la fel aș face și cu la fel de mare bucurie. Deși asta mi-a adus și neplăceri (un copil retras și introvertit este foarte expus bullying-ului, de care eu am avut parte din plin în școala primară și gimnaziu; dar despre acest subiect, poate altădată).

Nici din liceu nu prea îmi aduc aminte ce obișnuiam să citesc, poate și pentru că anii aceia au fost în mare parte urâți și tulburi. M-am cam îndepărtat de Jules Verne, dar am continuat să citesc Agatha Christie și Karl May, descoperindu-i între timp pe Alexandre Dumas, Victor Hugo, Paul Féval, Edgar Wallace și John Saul. Tot în acei ani am citit tot ce-am găsit de Sidney Sheldon; e un chewing gum for the brain, dar unul foarte savuros. Într-una din cărțile lui am citit pentru prima dată numele ”Zubin Mehta” și mi-a rămas cumva în minte, poate prin sonoritatea care-mi părea inedită... (restul e istorie, după cum știm 🙂).
Tot în liceu am citit ”Iliada” în versuri și am descoperit-o, cu o fascinație care doar a crescut la recitirea ulterioară, pe ”Anna Karenina”.

Fără a mă limita la aceste genuri, aș spune că astăzi cel mai mult îmi place să citesc literatură polițistă, thrillers și memorialistică. Dar cu siguranță nu numai atât. Citesc cu mult interes și cărți de psihologie (recomandate fie de psihologul meu, fie de o foarte dragă prietenă care studiază psihologia) și-n general citesc orice mi se recomandă, condiția fiind să am încredere în gusturile persoanei care face recomandarea. Am găsit niște veritabile comori în felul ăsta. ”Harry Potter” e un exemplu excelent în acest sens 🪄.

Recitesc ceea ce am scris. Sunt foarte, foarte recunoscătoare scriitorilor - nu doar celor menționați mai sus, desigur, ci și multor altora. Nici nu-mi pot închipui cum ar fi fost viața mea dacă ei nu ar fi scris și dacă mie nu mi-ar fi plăcut să-i citesc.
Cei care s-au dus sunt nemuritori.
Celor care trăiesc, le doresc sănătate și inspirație! Cheers, doamnelor și domnilor! 🥂

În încheiere, las aici un gând: Clare Pooley, autoarea cărții ”Oamenii de pe Peronul 5” (excelentă, apropo; am citit-o la recomandarea unei prietene) a publicat prima carte la vârsta de 50 de ani.
Nu vreau să spun nimic cu asta, dar... cine știe 😊.