"Opusul vieții nu este moartea, ci indiferența”

”Nu vă întrebați unde a fost Dumnezeu la Auschwitz, întrebați-vă unde a fost omul! Să uiți, să taci, să fii indiferent la cele din jurul tău, sunt unele din cele mai mari păcate."

Sunt cuvintele lui Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului și laureat al Premiului Nobel pentru Pace.

Și tot el spunea, de asemenea:  ”Opusul iubirii nu este ura, este indiferența. Opusul artei nu este urâtul, ci indiferența. Opusul credinței nu este erezia, este indiferența. Iar opusul vieții nu este moartea, ci indiferența”. 

Cuvintele acestea cristalizează cel mai bine subiectul despre care vreau să scriu astăzi, de Ziua Memorială a Holocaustului. 

Aceasta este o placă comemorativă, aflată în curtea lagărului de la Dachau. Holocaustul a fost una dintre cele mai mari orori ale umanității, iar așa ceva nu trebuie să se mai întâmple niciodată.

”Never again”.  

Nu putem șterge imensa nenorocire care s-a întâmplat.

Nu mai putem aduce înapoi milioanele de oameni căsăpiți, gazați, împușcați, folosiți ca detectoare vii de mine antipersonal, morți de epuizare și înnebuniți de foame până la punctul în care smulgeau muribundului coaja de cartof din mână, pentru a o roade în gingiile însângerate de scorbut.

Nu mai putem face nimic pentru milioanele de oameni bătuți cu ciomege, bice și bastoane de cauciuc, distruși fizic și, de cele mai multe ori, schilodiți din punct de vedere emoțional după ce-și văzuseră partenerii de viață, părinții, frații și copiii ”selectați”, adică încolonați spre camera de gazare.

Dar putem să nu uităm. De fapt, mai mult decât atât: avem datoria să nu uităm. Fiindcă din nefericire pentru omenire, istoria tinde să-și repete greșelile.

Și pentru a nu uita, părerea mea este că e de datoria noastră nu doar să ne informăm cât mai cuprinzător pe subiect. Ci, dacă avem ocazia, să vizităm un lagăr de concentrare în această viață.

Da, cred cu tărie că asta este datoria noastră. A tuturor celor care suntem suficient de norocoși să nu ne fi fost dat să trăim așa ceva. Că va fi o experiență cumplită și greu de suportat? Foarte probabil (eu n-am mai fost bună de nimic în ziua când am vizitat lagărul de la Dachau și ulterior am reflectat foarte mult la ceea ce văzusem; am povestit aici). Dar așa cum am spus, consider că suntem datori cu asta. Nu numai celor care au pierit acolo; dar și amintirii lor, istoriei și, deloc în ultimul rând, nouă înșine. 

Așa cum spunea Elie Wiesel în pasajul de mai sus, indiferența este cel mai mare păcat. S-a tot spus că poporul nu a știut adevărul despre ceea ce se petrecea în lagăre. Însă realitatea este că foarte mulți au preferat să-și închidă urechile și să pretindă că nu au habar de ceea ce, de fapt, știau că este adevărat - respectiv faptul că nu erau lagăre de muncă, așa cum pretindeau naziștii, ci de exterminare. 

Mi-am adus aminte de asta într-o discuție pe subiect, cu vreo 2 săptămâni în urmă (pe Facebook). Am spus atunci exact ceea ce am scris mai sus: consider de datoria noastră să vizităm un lagăr. Nu atât pentru a vedea și afla (căci surse de informare există din belșug, din toate categoriile), cât mai ales pentru a simți. Căci nimeni nu va fi înțeles pe deplin adevărata dimensiune a ororii care a fost acolo, până nu va vizita o astfel de locație.

”Eu aș fi avut ocazia să vizitez un lagăr, dar n-am avut chef să-mi stric vacanța”, mi-a scris o doamnă și personal am resimțit fraza asta ca și cum mi-aș fi luat o palmă peste ochi. Am încercat să-i explic (la fel de bine puteam să-i explic și cănii mele de cafea, că tot la fel ar fi înțeles), dar doamna o ținea pe-a ei că ”nu vede de ce trebuie să se indispună” și ea nu are nevoie să vadă ca să știe ce s-a întâmplat și cum pot eu să-i impun ei?
Nu-i impuneam oricum nimic și am abandonat discuția. Era cât se poate de clar că n-are niciun rost. Doamna nu a avut ”chef să-și strice vacanța”. Și-ar fi șifonat feng shui-ul, am zice azi. Sunt încredințată că unul dintre motivele pentru care tragedia a cunoscut o asemenea amploare a fost că lumea n-a avut ”chef” să vadă, să afle, să știe.

Este exact una dintre pietrele de temelie pe care s-a construit ceea ce avea să devină tragedia Holocaustului: faptul că mulți au preferat să pretindă (poate inclusiv față de sine) că nu știu, ca să nu se indispună.

Tocmai din acest motiv, cred că nu numai adulții trebuie să vadă; ci și copiii, începând, să spunem, din adolescență. Mi se pare un mod foarte indicat de-a li se explica despre discriminare și consecințele acesteia. Da, îi va șoca; dar vor înțelege și, astfel, cresc șansele de-a nu se mai întâmpla niciodată așa ceva.

”Never again”.

O nouă problemă a românilor din Germania

Vă spun, chestiunea e deosebit de serioasă, gravă și acută, prezintă umflături și echimoze. Soarele se uită mirat, Pământul aproape că se oprește-n loc, Luna oftează preocupată. 

Despre ce e vorba, poate vă-ntrebați. După cum probabil ați aflat deja, unele landuri din Germania au introdus obligativitatea măștilor FFP2 în magazine și mijloacele de transport în comun (în Bavaria era instituită regula asta de câteva săptămâni deja, într-o formă chiar și mai severă), iar cu începere de ieri măsura a intrat în vigoare și-n alte landuri.
Măștile astea nu sunt chiar ieftine și citisem razant despre un proiect de-a se dona câte 6 bucăți pensionarilor și oamenilor cu salarii mici; dar nu despre asta voiam să vă zic, mai precis nu asta e problema unor verzi descendenți de-ai lu' Burebista pe care i-am citit pe un grup... 

Problema lor o reprezintă masca FFP2 în sine. De unde până nu demult răcneau că masca, de oricare-ar fi fost ea, este ”un abuz” (deși se putea purta orice tip de mască) și din ”botniță” n-o mai scoteau, acum și-au schimbat narativul. 

 
-  ”Dar cum, dar vai, nu ne mai dau voie cu măscuțe colorate și vesele, de-acum trebuie să le purtăm numai pe cele albe!”
(da, ”măscuțe”. Acum nu mai sunt ”botnițe”, ca să vezi. Chestia asta îmi amintește de celebrul banc cu Ițic, rabinul și neamurile lui Ițic).

- ”Nu le mai ajunge că ne-au închis și ne-au îngrădit libertatea, acuma vor să ne uniformizeze, să arătăm toți la fel. Tiranieeeeee, ne distrug, ne anihilează, ne anulează personalitatea!”
(să vă repereze onoarea. Și clondirul de mastică 🙄).

- ”Nici măcar atâta bucurie nu vor să ne mai lase, să purtăm măscuțe amuzante, cu mesaje sau asortate la vestimentație!”
(păi îmbracă-te în alb, să vezi ce asortat ești. De altfel albul e non-culoare, deci se asortează la orice. Știai asta? Nu știai, că tu nu citești decât virusologie, biologie, politici sanitare, sociologie și, desigur, conspirațiile lu' Bilgheiț. Ca să nu mai spun că ”măscuțele vesele”, din material textil, nu aveau vreo funcție specială de filtrare. Măștile nu se poartă ca să fii cool, ci ca măsură de protecție. Bag seama că asta-i o noutate pentru mulți).

- ”Cum adică FFP2 sunt mai bune că până acum și celelalte au fost ok, dar staaaai așa, că de fapt FFP2 sunt mai scumpe, aici e șpilul, vor să ne jupoaie, parandărăt, interese!”
(de parcă pe celelalte le-ai purtat fără scandal).

- ”Să mi se arate unde scrie în lege că e obligatorie masca asta! Nu mă interesează că e ordin de la autorități, eu să văd articolul de lege! Dictatură medicală, huo!”
(fii atent aicea, mărește pupila: când o să-ți vină amenda pentru nerespectarea restricției, nu-i va păsa nimănui că nu te interesează pe tine, tanti Frusinica din Berlin).

- ”Suntem îngenuncheați!”
(foarte bine, așa să stați până poimarți. Da' vedeți că îngenuncheatul nu vă scutește de-a purta masca asta 😀).

- Perla din final aparține unui domn care a scris, înfierbântat nevoie mare: ”Să vă ia ăla cu coarne, să vă ducă și să nu vă mai aducă niciodată, animalelor!”
Acuma, nu știu unde se presupune că ar trebui să ne ducă antemenționatul cu coarne, da' am bănuiala că și acolo se poartă mască 😀

Salată de weekend (42)

Se-ntâmplă rar să scriu sâmbăta, dar înainte să intru în audiență la Her Majesty (respectiv, înainte să mă instalez la vreo 2-3 episoade din ”The Crown” - am ajuns la sezonul al patrulea și devine tot mai incitant) am zis să vă pregătesc o salată ceva mai consistentă, care să țină de foame până la... următoarea 🙄

1) Din categoria ”pentru numele lui Belzebut, Aghiuță și Scaraoțchi cu tot neamul lor de încornorați”, dați-mi voie să vă prezint cel mai scump ceas de mână din lume. Pe numele său ”The Graff Diamonds Hallucination”, este lucrat exclusiv din diamante colorate (care, însumat, au 110 carate) și valorează 55 de milioane de dolari. Acuma... nu știu cum să spun, dar personal mi se pare cam prea... extravagant. Opulent. Strident. Țipător și degrabă orbitor. Bine, cum altfel ar putea fi un ceas de 55 milioane de dolari dacă nu extravagant, dar mie nu-mi spune nimic, iaca. Prin urmare, nu-l voi cumpăra 😀.

În caz că sunteți curioși cum arată marafetul, acesta este:

Presupunând că ați avea posibilitatea, v-ar plăcea?

2) Am vrut să-i trimit la culcare pe antemenționații Belzebut, Aghiuță și     Scaraoțchi, dar au insistat să-și revendice și subiectul ăsta. Așa. Voi știați că există o lumânare parfumată cu aroma vaginului lui Gwyneth Paltrow? Eu nu-mi dau seama cum am putut trăi pân-acuma fără să știu, vă spun.

”Notele de parfum includ mușcată, bergamotă și cedru, suprapuse cu trandafir și ambră”, scrie pe site-urile care comercializează this bazaconie. Tocmai mă-ntreb dacă are vreun certificat de autenticitate. Sper că nu. Dar cred că numele e, oricum, de-ajuns.

Să vă mai spun că am citit un articol despre o tipă care povestea că i-a explodat lumânarea în casă și toată sufrageria mirosea a, ăăă.... vaginul lui Gwyneth? 🙈 Nu vă mai spun. Măcar e mai ieftină decât ceasul 😂😂😂

3) Am și una de pe plan local, dar e clar că nu se poate compara cu minunățiile de mai sus. Devine după facultăți, cum ar zice un personaj din ”Moromeții”. Așadar, iată ce se poate cumpăra în supermarket aicea la mine în târg: 

Poza a fost făcută de dumnealui jupânul când s-a dus într-o zi singur la cumpărături.
Da, este exact ceea ce pare 😀 Cremă de brânză din categoria ”să fim high”. Dar scrie pe ea ”legal & limitiert”, deci toată lumea fericită (și cum să nu fie fericită după câteva sandvișuri cu semințe de cânepă. Deși, în comparație cu julfa românească, crema asta joacă la pitici).

Mi-ar plăcea să vă spun cum e la gust, dar omul nu a cumpărat (i-am zis că puteam și noi să have fun, dar n-a fost impresionat), iar ulterior n-am mai găsit. Cred c-au năvălit unii și și-au făcut stoc 😂

Acestea fiind zise, vă doresc o seară de sâmbătă agreabilă și să nu faceți nimic din ce n-aș face și eu 🙃

Una scurtă despre civism și mămici

Ieri mi-am petrecut toată după-amiaza în compania fostului Mr. President Barack Obama (adică am citit cu nesaț din autobiografia ”A Promised Land” - excelent scrisă, apropo), dar astăzi mi-am zis să vin să vă dau niște prețioase sfaturi și recomandări *sarcasm alert*.

Cum ar fi, să nu polarizați, dom'le, societatea. Că nu se face.

La ce mă refer, vă-ntrebați? La discuțiile pornind de la știrea asta, potrivit căreia niște turiști s-au ”enervat” că ambulanța voia să preia un copil rănit de pe pârtia de la Bușteni. ”Avem copii mici și se sperie!” a răcnit un vajnic român, după care a aruncat cu un pahar de vin fiert în ambulanță. Alții au azvârlit cu bulgări, că așa-i frumos și, mai ales, uman și civilizat.

Trecând peste faptul că soția mârlanului care-a aruncat paharul de vin a sunat la 112 (se simțea amenințată, vai mie, de jandarmii chemați de salvamontiști) și a primit o amendă consistentă pentru apel nejustificat, ceea ce m-a siderat a fost reacția unor mămiki din Social Media. 

"De ce se tot spune că se speriau copiii? Nu mai accentuați că aveau copii, că polarizăm societatea!”. 

Uuu, asta cu polarizatul e new entry pentru mine. Adică poate e mai veche, dar eu acum o aud prima dată. Asta e, dacă nu-s cultă în cap ca mămikile. Având în vedere situația,  felul ăsta de-a (nu) gândi mi se pare greșit în toate sensurile posibile.
Cum ar veni, problema nu era că babuinii ăia nu țineau cont de faptul că ambulanța venise să ridice un copil accidentat, nici că-și foloseau copiii ca pretext, nici că s-au manifestat ca niște lepre în fața odraslelor proprii, dându-le un excelent exemplu (not); problema era de ce ”se pune accent”, vai mie, pe faptul că ăia aveau copii... 🤨

Suntem tot mai greșiți ca oameni, ca societate în ansamblu.

Altfel, aici se discută despre înăsprirea condițiilor de lockdown (da, iar) și Angela Merkel a declarat că nu exclude ”ca situația să se mențină dificilă până în apropierea Paștelui”. Cred că-i clar spre ce ne îndreptăm, nu?

La naiba, de ce n-om fi emigrat în Noua Zeelandă... 🙄

”Lupt pentru dreptul meu de-a îmbolnăvi cât mai mulți oameni”

Nu-mi propun să scriu mult, că n-am nervii necesari. Doar să consemnez, în speranța că se va dovedi ulterior că m-am înșelat. Dar judecând după ce văd și aud în jur, cred că șansele sunt minime.

Titlul reprezintă un rezumat al miilor de reacții pe care le văd în Social Media de câteva săptămâni încoace. Foarte, foarte mulți oameni nu vor să se vaccineze, deși Europa dă semne că aproape a căzut în genunchi în fața pandemiei. Marea Britanie, Franța, Germania sunt într-o situație tot mai dramatică, se pare că din pricina apariției unei noi tulpini, mult mai contagioase, a virusului. De exemplu, crematoriile din landul Saxonia sunt practic blocate. Efectiv nu mai fac față numărului de corpuri care trebuie incinerate și nu mai au loc unde să depoziteze sicriele în așteptarea procesului de incinerare; unii montaseră un fel de containere cu instalații de răcire în curtea crematoriilor, pentru ca astfel să mai obțină spațiu).

E cumplit ceea ce spun? Este o realitate prin care trec mii, zeci de mii de familii. Oare cei care de săptămâni de zile răcnesc ”eu nu mă vaccinez” s-or gândi cum ar fi dacă s-ar ajunge la o asemenea rată de infectare în România? Vor stive de cadavre sau ce mama dracului vor? 

(Nici nemții nu sunt mai breji la faza asta, apropo. Pe o pagină de informare despre vaccinuri erau sute de comentarii cu ”eu nu sunt cobai”, de-mi venea să-mi dau pumni în cap și mai multe nu). 

Ieri, altă știre făcea buzz în Social Media. Un medic de familie a anunțat că nu va mai accepta pe lista sa pacienți care, deși nu au contraindicații în acest sens, refuză să se vaccineze. Simplu, concret, omul și-a făcut cunoscută decizia și cu asta, basta.
Văleu, nici nu vă puteți imagina ce-a ieșit. Bucăți mi ți-l făcură, și mai multe nu. Că e obligat să trateze pe toată lumea, că n-are dreptul să forțeze oamenii să se vaccineze, că vaccinul nu e testat suficient (vechea placă, da), că jurământul lui Hippocrate, că nu e etic, că DREPTURI...

M-am abținut cu greu să le spun să-și bage drepturile alea-n fund, cum aș fi avut chef să fac. În schimb, am întrebat: cine le dă dreptul ălora care refuză să se vaccineze să-i infecteze pe alți pacienți din sala de așteptare (care eventual au probleme de imunitate sau contraindicație de vaccinare) și, foarte probabil, chiar pe medic?
Ăăăgrmpggdhdshsff, stai că nu e chiar așa. Nu? Dar cum e? De ce mama dracului voi aveți dreptul de-a infecta în jur? Drepturile celor cu imunitate compromisă unde sunt? Drepturile copiilor (care nu au indicație de vaccinare) unde sunt? Drepturile celor care vor să-și reia o viață normală (ceea ce va fi posibil abia după dispariția pandemiei, fapt care depinde în mod direct de numărul celor imunizați) unde sunt? Drepturile celor care vor să-și poată relua munca unde sunt?

For the record, eu sunt de părere că doctorul ăla a procedat foarte corect. Avem un virus extrem, dar extrem de contagios, cu evoluție imprevizibilă și fără tratament. Singura cale de-a opri pandemia este vaccinul. Refuzi, deși starea sănătății nu ar fi un impediment? Du-te în pădure și tratează-te cu decoct de ciuperci, dar în sala de așteptare a unui cabinet medical nu ai ce căuta. Și oricum nu rămâne nimeni netratat, la câți doctori au declarat că nu se vaccinează (!!!).

Și dacă tot suntem la ”for the record”, iată opinia mea despre vaccin, pe care mi-o asum literă cu literă: 

- Da, mă voi vaccina de îndată ce voi avea posibilitatea (la ritmul actual, mi-ar veni rândul prin septembrie...);
- Da, sunt de părere că absolut toată lumea care nu are contraindicații ar trebui să se vaccineze;
- Vaccinul probabil nu va fi putea fi obligatoriu, în principal tot din cauza unora ca ăia de mai sus, care vor să aibă numai DREPTURI; dar eu cred că, dacă ai refuzat vaccinarea și dă virusache peste tine, ar trebui să îți plătești singur absolut toate cheltuielile care decurg din asta (concediu medical, spitalizare etc). Nici angajatorul tău, nici statul nu ar trebui să plătească; ci tu, cel care ai decis că ai DREPTUL de-a refuza unica opțiune medicală recunoscută până acum de a stopa împrăștierea virusului.

În încheiere:
“Studiile preliminare din Israel arată că prima doză a vaccinului Pfizer împotriva COVID a redus infectările cu 50% după 14 zile.”

Acestea fiind zise, îmi cer scuze pentru un text care e neobișnuit de vehement față de cum scriu eu de obicei; dar după ce-am citit știrea despre crematorii și-n condițiile în care în Germania numărul de morți e în fiecare zi unul cu patru cifre, mi-am pierdut orice fărâmă de răbdare.

Romantism nu tocmai convențional

Nu cred că ”dau din casă” dacă spun că jupânul nu este tocmai ceea ce s-ar numi, după toate conveniențele, un tip romantic (și cred c-am mai zis asta cel puțin o dată, oricum). Nu-mi aduce cafeaua la pat, nu-mi scrie poezii (thank God) nu-mi lasă bilețele de amor prin casă și nu presară petale de trandafiri în pat - thank God twice, aia mi-ar lipsi. Faptul că mi-a dăruit de ziua mea tot atâția trandafiri câți ani împlinisem (25) - a fost un once-in-a-lifetime. De altfel, de câte ori îi amintesc de asta ține să mă (re)asigure că nu se va mai întâmpla never ever așa ceva.

Însă romantismul poate avea foarte multe fațete.
Ca de exemplu când, întorcându-se el de la supermarket, tu despachetezi produsele și pui la frigider ce e de pus, iar dintr-odată încep să-ți joace ochii în cap de entuziasm ca bilele în urnă la tragerea la sorți pentru meciurile din Liga Campionilor.

”Am văzut ceapă verde și m-am gândit la tine”. 

Vă zic, nici dacă mi-ar fi adus un camion de trandafiri n-aș fi fost mai încântată (de altfel, chiar mi-a adus. Nu un camion, nici 25, dar sunt tare frumoși. În tot cazul, ceapa verde n-are rival). 

Feeling deosebit_de_romantică (după un sandviș solemn și două cepe verrrrzi 😀).

Vedeți, de-asta ziceam că romantismul poate fi în foarte multe feluri. Bunăoară cu ceapă verde, sau cu epilator oferit în cadru festiv, la restaurant (când tu credeai c-o să te ceară de nevastă, ceea ce e autre chose 😂).

”Povestea mea” (autobiografia lui Michelle Obama)

După cum am mai spus și cu alte ocazii, în general îmi place să citesc memorialistică; dar de puține ori mi s-a întâmplat să fiu realmente nerăbdătoare de-a scrie despre una dintre cărțile citite. 

I-a venit târziu rândul (sau vremea, cum îmi place mie să spun...) și poate că mulți dintre voi ați parcurs deja autobiografia lui Michelle Obama, una dintre cele mai complexe First Lady pe care le vor fi avut vreodată Statele Unite ale Americii. Inclusiv felul în care-am început s-o citesc a fost cumva... curios. O aveam demult, dar era pusă undeva la index, pentru când o fi. Însă, după ce a apărut ”A Promised Land” (primul volum din ceea ce va fi o autobiografie în două părți a lui Barack Obama), am devenit foarte interesată. Așa că mi-am propus s-o iau în ordine cronologică și m-am așternut la lectură.

Dacă ar fi s-o descriu pe Michelle într-un singur cuvânt (complicat demers), cred că acesta ar fi ”autenticitate”. Michelle este sinceră, deschisă (nu ezită să spună că a intrat la Harvard ”strecurându-se cumva de pe lista de așteptare”) și nicio clipă n-am avut senzația că ar încerca să pară mai mult decât este. Nu s-a sfiit să-și mărturisească temerile, frica de eșec, a vorbit deschis despre dificultățile din căsnicie și terapia de cuplu care, cel mai probabil, le-a salvat mariajul, precum și despre greșelile inerente pe care le-a făcut în onoranta și, deopotrivă, dificila ei poziție. Aș spune că am rămas cu puternica impresie a unei femei dintr-o bucată, în cel mai bun sens posibil.

Deși e prea devreme pentru concluzii, pot spune că un rol esențial în devenirea lui Michelle l-a avut familia ei. Au încurajat-o să învețe, au educat-o să fie un om responsabil, să-și caute propriul drum și, cel mai important aspect, i-au insuflat o extraordinară încredere în forțele proprii. Michelle a înțeles foarte repede că învățătura era singura cale de reușită. ”Pentru mine, să învăț era ceva magic. Am descoperit în studiu o satisfacție specială”, spune ea și nu s-a lăsat descurajată de faptul că îndrumătoarea de la liceu i-a spus, cu dispreț nedisimulat, că nu are ”stofă de Princeton”.
În eseul de admitere a vorbit atât despre boala tatălui ei (suferea de scleroză multiplă) și tot ceea ce presupune o afecțiune degenerativă pentru familia celui bolnav, cât și despre ambiția ei de-a învăța și de-a se depăși pe sine. ”Sunt suficient de bună?” a fost întrebarea care-a urmărit-o o mare parte din viață și-al cărei prim răspuns i-a fost dat de scrisoarea în care i se confirma admiterea la Princeton.

Pentru soția unui fost președinte al Statelor Unite, a-și scrie autobiografia nu este un fapt ieșit din comun. Începând cu Lady Bird Johnson, toate ex Primele Doamne și-au scris memoriile după ce au părăsit Casa Albă (cu excepția lui Pat Nixon - având în vedere scandalul Watergate, cred că era ultimul lucru pe care i s-ar fi permis să-l facă - și-a lui Jackie Kennedy). Ceea ce singularizează ”Becoming” este faptul că nu e decât în mică măsură despre viața unei soții de Președinte, adică Michelle nu este nici pe departe în umbra soțului ei, timp de 8 ani cel mai puternic om de pe planetă.
”Nu mă interesa să joc după regulile lumii politice și nici să apar la emisiunile televizate de duminică”. Și-a avut propriile obiective, propriile proiecte, propria devenire. A înțeles foarte repede imensa putere de care dispunea în calitatea sa de Primă Doamnă și-n scurt timp a învățat să opereze cu instrumentele care-i erau puse la dispoziție. A fost preocupată deopotrivă de sănătatea copiilor (obezitatea infantilă era o realitate tot mai răspândită, care o preocupa în mare măsură), educația tinerelor fete provenite din medii mai puțin norocoase sau situația veteranilor de război.

Let’s Move! - acesta a fost un proiect de încurajare a sportului și-a alimentației sănătoase în școli. În cadrul acestui proiect a convins trei mari corporații care aprovizionau cantinele școlare și alte câteva sute de furnizori să introducă fructe și legume proaspete în mesele oferite la școală copiilor; a promovat campania ”60 de minute de joacă pe zi”; a convins Asociația Americană de Pediatrie să pună accent pe măsurarea indicelui de masă corporală al copiilor și a creat, tot alături de copii, o grădină de fructe și legume la Casa Albă. Grădina a crescut de la an la an, a dat roade tot mai multe și a devenit un simbol. 

Reach Higher - o inițiativă de încurajare a tinerilor să urmeze studii universitare, prin sprijinul acordat consilierilor școlari și facilitarea accesului la subvențiile oferite de stat. Mesajul era unul coerent și foarte simplu: ”tu contezi”.

Joining Forces - un proiect inițiat împreună cu Jill Biden (pe-atunci soția vicepreședintelui Joe Biden, acum viitoarea Primă Doamnă), al cărui obiectiv îl constituia reintegrarea socială a veteranilor de război și a familiilor lor. ”Le datorăm militarilor și familiilor lor mult mai mult decât niște mulțumiri simbolice”, spunea Michelle Obama. Alături de Jil Biden, a reușit să obțină angajarea a numeroși militari în diferite companii din țară, precum și eliminarea stigmatului legat de presupusul PTSD, care avea ca efect respingerea la interviu a multor soldați întorși din teatrele de război.

Let Girls Learn - acesta a fost ultimul ei proiect în calitate de First Lady, lansat împreună cu Barack Obama și cu sprijinul Guvernului, care urmărea să le ajute pe adolescentele din întreaga lume să aibă acces mai facil la educație. Președintele a reușit să obțină alocarea a sute de milioane de dolari acestei inițiative și amândoi au făcut lobby intens pe lângă guvernele altor țări ca să contribuie la finanțarea programelor de educare a fetelor.

”Lăsăm țara mai bine decât era la venirea noastră”, și-a zis Michelle pe bună dreptate, în cea din urmă noapte dormită la Casa Albă. A doua zi au urcat în avion ținându-se de mână. Parteneri de cursă lungă și de viață, care tocmai încheiaseră cea mai dificilă misiune a vieții lor.

”După decolare am plâns în hohote vreo 20 de minute”, povestea ea ulterior, într-o emisiune a lui Oprah Winfrey. ”Erau o mulțime de sentimente amestecate... ușurarea că am încheiat cu bine o provocare atât de complexă, temerea că poate nu am făcut tot ce am fi putut, semne de întrebare pentru viitor, gânduri legate de cum avea să fie viața noastră de-acum încolo, perspectiva întoarcerii la o normalitate în care nu eram sigură că mai puteam să ne integrăm...”.

Cum ar fi, normalitatea de a-și bea ceaiul pe balcon. Un gest cât se poate de banal, care ei îi era interzis. Sau în tot cazul, n-ar fi putut face asta fără să anunțe Serviciile Secrete, care ar fi securizat mai întâi zona (îndepărtând turiștii aflați pe trotuarul din partea unde dădea balconul). ”Gândul că aș strica vacanța atâtor oameni mă făcea să renunț de fiecare dată la ideea de a-mi bea ceaiul în balcon”.

Sau normalitatea de-a merge cu soțul ei la un restaurant și la un spectacol. Fără deplasarea în coloană, fără ca străzile să fie blocate de Serviciile Secrete, fără ca oamenii din restaurant și de la teatru să fie nevoiți să treacă prin detectorul de metale. O singură dată se aventuraseră la o asemenea ieșire, ”dar când am văzut câtă agitație am provocat mi-a părut rău, deși mă bucurasem cu adevărat de seara petrecută alături de soțul meu”.

Sentimentul care mi-a rămas în urma citirii acestei cărți a fost unul de profund respect și simpatie pentru amândoi. Iată doi oameni care și-au făcut studiile cu seriozitate, au muncit cinstit și și-au făcut datoria cum au putut mai bine, deși niciunul dintre ei nu fusese pregătit pentru magnitudinea unei asemenea misiuni.
”Nu-mi pot imagina să fi parcurs această călătorie alături de nimeni altcineva”, spune Michelle, deși inițial se împotrivise candidaturii lui la președinție.
”Faptul că ea mi-a iertat ambițiile și m-a susținut permanent este ceva pentru care îi voi fi pentru totdeauna recunoscător și nici măcar nu sunt convins că am meritat asta”.

Cu adevărat, cartea este o poveste din care fiecare cititor are ceva de învățat. E scrisă obiectiv, dar și cu multă duioșie și pe alocuri cu umor. Astăzi am început să citesc ”A Promised Land”. Cu dorința de a-l cunoaște și înțelege pe Barack Obama și cu sentimentul că abia acum încep să-mi dau seama cu adevărat ce șoc brutal a reprezentat pentru americani trecerea de la un cuplu prezidențial atât de rafinat, distins și sincer preocupat de poporul său, la Donald Trump.

Salată de weekend (41)

Prima salată pe anul ăsta, ca să ne detoxifiem de cele multe (sute de) mii de calorii exterminate în perioada sărbătorilor. Adică nu știu voi, dar eu nu pot spune că mi-am luat seama. Și având în vedere că lockdown-ul s-a prelungit până pe 31 ianuarie, cred că mă-ndrept vertiginos spre asta: 

1) Apropo de lockdown, portretul de mai sus e incomplet. Îi lipsesc pletele gen Rapunzel în mizerie, pe care e posibil să le am când se va termina cu nebunia asta și se vor redeschide saloanele de coafură. Mărturisesc faptul că de data asta chiar m-am enervat și mă simt din ce în ce mai copleșită de situație. Dar nu e ca și cum părerea mea ar fi relevantă.

2) Pe Facebook, problema vaccinului continuă să fie disecată cu aprindere. Nu mă amestec în discuții, pentru că nu aș avea răbdare și probabil aș trăsni cu diplomația de pereți de-aș sfărâma-o într-o sută de bucăți, uite-așa 🤬
Cu toate că nu e mereu ușor să mă abțin. De exemplu, când văd câte-o nestemată de-asta...
”În primul rând nu am încredere că este într-adevăr un vaccin, am o suspiciune că este vorba despre altceva la mijloc”.
E limpede, ce mai tura-vura. Doamna nu are ”încredere”, în schimb are ”o suspiciune”. Cu mare plăcere i-aș recomanda ce să facă dânsa cu suspiciunea aia. 

3) Cu siguranță sunteți la curent cu evenimentele din ultimele 24 de ore din Statele Unite, unde un grup de protestatari, susținători ai lui Trump, au forțat intrarea în Capitoliu în ceea ce multă lume a descris ca fiind o tentativă de lovitură de stat. Ca mai toți oamenii, și eu am fost șocată de proporțiile evenimentului și de felul în care Trump a alimentat conflictul (pe care ar fi trebuit de fapt să-l aplaneze). Într-o discuție, mi-am adus tangențial aminte de reality show-ul ”The Apprentice”, care mie mi-a plăcut foarte mult și despre care de altfel am povestit acum câțiva ani și aici pe blog.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium.... Au dat buzna oamenii subțiri și culți să spună că vaaai, ei și-au dat seama chiar de la acea emisiune ce fel de om e Trump și ei au realizat și ei au înțeles și lor nu le-a plăcut niciodată și ei nu citesc decât Schopenhauer și Heidegger cu peronul pe partea dreaptă (ultima e de la mine 🙄).
Mă obosește elitismul ăsta, vă spun. Poftim, eu nu mi-am dat seama, nefăcând parte din elită. Asta e, îmi recunosc ignoranța. Oricum însă, emisiunea aia nu a fost numai despre Trump. Nici pe departe. Cine nu l-a văzut decât pe el (care, procentual vorbind, a apărut cam în 25% din timp) nu a priceput nimic din emisiune. Mda, așa se-ntâmplă când conspectezi Schopenhauer.

Cu asta, putem spune că s-a încheiat prima săptămână din an. Mai sunt 51 🧐

Câteva filme văzute în ultima vreme

În ultimele săptămâni, ne uităm parcă mai conștiincioși ca oricând la filme. Și mai vechi, și mai noi, și seriale, și filme artistice. Am constatat că avem multe restanțe în ceea ce privește filmele mai vechi (clasice, dar nu numai), așa că am purces la recuperat. Mai jos trec în revistă câteva dintre ele și voi institui și un sistem de rating pe steluțe (de la 1 la 5, unde 1 e cel mai slab). Nu mă voi lansa în dezvoltarea subiectului, deoarece sunt convinsă că noi suntem ultimii care nu le văzuserăm 🙈

Notting Hill ⭐⭐⭐

Tiparul obișnuit de comedie romantică, dar potrivit pentru vacanță și am fost surprinsă de cât de bine a jucat Julia Roberts (pe care n-o mai văzusem decât în ”Erin Brockovich”).

William Thacker (interpretat de Hugh Grant) deține o librărie din cartierul londonez Notting Hill și are o existență cât se poate de banală. Într-o dimineață, în librăria sa intră Anna Scott, o celebră actriță și din acel moment viața sa devine ca un fel de roller coaster de întâmplări și senzații ieșite din comun. Hugh Grant a redat foarte bine emoția și stângăcia inerente individului comun care ajunge în anturajul unui star, iar ea a fost așa de autentică în rol, încât îți venea s-o iei în brațe și s-o consolezi în momentele de tristețe.

Inițial, Julia Roberts nici n-a vrut să accepte rolul (”Cât de plictisitor!”, ar fi zis după ce a citit scenariul), dar s-a răzgândit pentru că avea o părere foarte bună despre scenarist.

Holiday ⭐⭐⭐

Tot o comedie romantică (tematica e Crăciunul, ca să nu rămână niciun clișeu neepuizat), în rolurile principale fiind Kate Winslet, Cameron Diaz (de ce se numea tipa asta actriță? Că nu mi-e clar...) și Jude Law (îmi mențin părerea de-acum câțiva ani - e un zăhărel cam prea puțin convingător).

Ideea de-a face un schimb temporar de locuințe mi s-a părut interesantă, cu atât mai mult cu cât era vorba de continente diferite. Trebuie să fie cu adevărat ceva inedit să te trezești de azi pe mâine dintr-un sat englezesc acoperit de zăpadă, în însoritul Los Angeles și invers... Filmul a avut încasări foarte bune și a fost lăudat pentru scenografie și jocul actorilor, dar nu și pentru subiect, care a fost considerat clișeistic și previzibil. Păi eu ce zic 😀

Scandal în Sorrento ⭐ ⭐ ⭐ ⭐ 

O comedie absolut delicioasă, cu Sophia Loren în rolul principal. Și cu asta mi se pare că am zis tot. Este fabulos de frumoasă și s-o auzi certându-se în dialect napolitan este o savoare pe care aș recomanda-o oricui. Urmărind acțiunea, te pomenești oftând cu nostalgie ”nu se mai fac filme ca altădată...” - și chiar așa și e. O comedie atât de autentică și bine scrisă nu văd să mai apară prea curând.

Bonus: scena în care Donna Sofia dansează mambo a fost preluată și în videoclipul piesei ”Mambo Italiano” 🙂 Vorba Rodicăi Ojog-Brașoveanu - arăta de-ar fi băgat în draci și-o mănăstire de călugări 😀

Dirty Dancing ⭐⭐⭐⭐

Un film atât de frumos și de plin de nostalgie... Vă vine să credeți că noi nu-l văzuserăm până acum? Ar cam trebui să ne fie rușine, de fapt. Ne-a plăcut foarte, foarte mult. A fost una dintre puținele dăți când m-am pomenit oftând: ”am fost tânără... și degeaba am fost”.
Ei, c'est la vie. Filmele americane au uneori un astfel de efect. 🙂

Pretty woman ⭐ ⭐ ⭐

”O să ducem dorul filmelor de genul ăsta”, a filozofat jupânul, referindu-se la actori și la coloana sonoră. Cunoașteți, cu siguranță, subiectul - clasica ”Cenușăreasa”, al cărei prinț nu vine pe calul alb, ci într-o mașină pe care, având cutie manuală, nu prea nimerește s-o conducă. În ansamblu e cel puțin la fel de plin de clișee precum ”Holiday”, dar... e cu Richard Gere, dacă mă-nțelegeți 😀

(Știu că imaginea asta nu-i face dreptate lui, dar pe mine rochia aia neagră m-a îmbolnăvit. Mai mult decât cea roșie, care nici aia nu era deloc de lepădat).

Prosit 2021! 🐷🍀🍄

La mulți ani și bine v-am găsit în 2021! Vă doresc să fiți sănătoși, să aveți parte de noroc și de vise devenite realitate 🙂

Concertul de Anul Nou de la Viena s-a încheiat de puțin timp și, înainte de a-mi împărtăși impresiile (surprinzător de puternice, aș putea spune), țin să notez că am avut dreptate ieri. Spuneam că la ediția din 2022 dirijorul va fi Franz Welser-Möst sau Daniel Barenboim. Ei bine, Barenboim it is - și personal sunt dezamăgită de alegere, nu mi-a plăcut nici în 2009, nici în 2014. În fine, meh, disecăm la anu'.

Revelionul nostru a fost așa cum ni l-am dorit. Împreună, în sufrageria noastră, cu bucate gustoase și vin spumos moldovenesc ”Feeria” 😀 (foarte bun) . Am privit din balcon artificiile proiectate de persoane particulare (în Germania se pot cumpăra legal doar pe 31 decembrie), care-au fost neașteptat de spectaculoase. Am sporovăit, ne-am preumblat pe toate canalele, iar după un episod din ”Fargo” onorabilul s-a retras la somn și eu am tăifăsuit cu Harry Potter și compania până după 3 dimineața. 

(Perna albastră și pătura fac notă discordantă, dar îmi abandonasem temporar culcușul pentru a mă îmbrăca și piguli corespunzător momentului 🙃). 

Mărturisesc faptul că nu avusesem mari așteptări de la Concertul de Anul Nou; o dată fiindcă Riccardo Muti nu-mi plăcuse prea mult în 2018 (mi se păruse prea scorțos și neimplicat, după cum am și scris atunci), dar mai ales fiindcă urma să fie fără spectatori și din cauza asta, mă gândeam eu, probabil destul de ciudat.

Surpriza a fost a mea, în cel mai bun sens. Da, a fost inedit să vezi sala goală, dar poate și din cauza asta, muzicienii au părut mai emoționați ca oricând. Nu le-a fost ușor, cu siguranță; energia transmisă de public este foarte importantă pentru orice orchestră. Dar au abordat situația cu o delicatețe și o grație care-au transmis un extraordinar sentiment de bine și de căldură sufletească.

Repertoriul, bine ales. Baletul, ca de obicei, superb. Riccardo Muti m-a surprins; a fost mult mai expresiv și mai ludic decât la ediția precedentă, iar discursul său a fost cald, sincer și a transmis multă emoție.

(Apropo de balet, niciodată n-am înțeles cum reușesc să realizeze sincronul. Dansul e filmat cu luni de zile înainte - de obicei, vara - și cu toate astea, mișcările balerinilor se suprapun cu maximă precizie pe muzica transmisă în direct. Nu-mi dau seama cum o fac, dar rezultatul este perfect).

Aplicația prin care s-au transmis aplauzele din întreaga lume și s-au proiectat pe ecran imaginile trimise de spectatori a fost, fără îndoială, hit-ul momentului. Nu m-aș fi așteptat la un efect atât de puternic, dar a fost. Mulți comentau pe Facebook aspectul ”dezolant” al sălii goale, dar mie nu mi s-a părut deloc așa. Ba chiar dimpotrivă. 

Departe de a fi dezolant, Concertul de Anul Nou din 2021 ne-a adus, cu adevărat, pe toți împreună. Nu au mai existat categorii privilegiate sau puternice financiar sau extrem de norocoase, care să fi avut șansa de-a se afla în sală.

Astăzi a existat doar muzica, aducându-ne împreună pe toți cei din peste 90 de țări unde concertul a fost transmis în direct.

Astăzi am fost pentru prima dată cu toții, ACOLO 🙂

Este ceea ce îmi doresc pentru noi toți în anul care tocmai a început. Să fim împreună. Să fim bine. Sper ca 2021 să fie un an bun, vindecător, îngăduitor cu noi și în care să regăsim tot ceea ce am pus ”on hold” în anul pe care l-am lăsat în urmă.

Să ne citim cu bine și povești frumoase 🙂