Cu ochii spre cer

Ca și-n alte situații comparabile, aleg și de data asta să cred că nu a fost o coincidență ca astăzi să îmi apară în News Feed imaginea de mai jos. Astăzi, când sărbătorești aniversarea a 72 de ani în Primăvara eternă de unde mă veghezi de multă vreme. 

Cum ar fi arătat ziua de azi, dacă ai mai fi fost?

Am fi vorbit la telefon și-am fi râs. Ori poate cine știe, ai fi venit în vizită aici. Ți-ar fi plăcut Hamburg, și tu ai fost o citadină ca și mine și iubeai orașele mari. Am fi ieșit la plimbare, am fi mâncat pe undeva, probabil am fi băut o bere. După cum se vede, nimic ieșit din comun. Dar simplul fapt de-a fi cu tine de ziua ta ar fi însemnat atât de mult pentru amândouă. 

Scriu tot mai rar despre tine, dar din sufletul și amintirile mele nu vei pleca decât o dată cu mine. Iar când se va întâmpla asta, se va numi că ne-am regăsit.

Sunt dincolo de dorul care te arde și nu te lasă nici să respiri. Dar o anumită melancolie mă va însoți întotdeauna, în special când văd persoane de vârste apropiate cu a mea, alături de mamele lor. A mea de ce n-a mai rămas...?

La mulți ani, mami.

Edit later: în decembrie, vă povesteam despre o cititoare (care între timp mi-a devenit mai apropiată), care a scris o poveste ilustrată a cărei eroină eram - invitată la Hogwarts și înfăptuiam diverse chestii pe acolo. Astăzi, citind textul de mai sus, mi-a scris o poezie. Iat-o: 

Ea brațu-ntinde liniștit și-n palma-i plină de lumină,
Se-aștern cuvinte rând pe rând, cântând mutește "La mulți ani",
Și mai ales cântând un dor,
De care inima e plină
Zâmbește blând și cu un gest,
C-o amplă fluturare,
Trimite-n jos către pământ
Cerească sărutare...

Este ceva atât de frumos, că nu pot descrie în cuvinte cum m-a făcut să mă simt. Doar în niște lacrimi care mi-au fugit la colțul ochilor, citind-o. Și într-un ”mulțumesc” pentru care vorbele sunt prea sărace 🙂