Nu sunt și n-o să fiu niciodată ”stilată”

De fapt nu știu sigur dacă ”stilat” e cuvântul potrivit, dar nu găsesc altul mai bun care să definească felul în care mă simt în momentul ăsta.

Fără a mă fi putut plânge vreodată de sărăcie, o bună parte din viața mea n-am fost în postura de a-mi permite diverse chestii (care fac parte, rezonabil vorbind, din categoria ”mofturi”, dar pe care mi le doream). Buget studențesc, primele job-uri plătite ca la cules de corcodușe, emigrare, luat totul de la capăt, învățat limba, cursuri, căutat serviciu în cel mai prost moment (post criză economică) și multă vreme negăsit, trăit 3 ani cu un singur venit (al jupânului), bani puțini, cheltuieli etc. Așa stând lucrurile, inerentele capricii feminine au trecut rapid undeva la coada listei. Fără ca eu să fi perceput asta ca pe-un sacrificiu, îmi era clar că mai mult de Nivea, Kik și C&A nu-mi permit și eram mulțumită cu atât. Altele erau prioritățile noastre.

Uneori îmi ”plimbam” ochii prin raioanele produselor de lux și-mi spuneam cu multă convingere că într-o zi îmi voi lua o cremă de față Shiseido. Un demachiant Chanel. Un fond de ten Dior. O poșetă de 3-400 de Euro. Toți blugii mei vor fi măcar Levi's, dacă nu și mai bine. Și așa mai departe, ați prins ideea. Eram sigură că ziua aceea va veni, o așteptam cu nerăbdare și-mi ”pictografiam” mental momentul în care-mi voi cumpăra cele menționate și multe altele.

Ani buni mai târziu, mi le-aș permite pe toate astea. Nu cu regularitate și nu în toate privințele, dar toate cele enumerate mai sus îmi sunt accesibile și n-ar fi o problemă să mi le cumpăr. Am muncit amândoi, dar am avut și multă șansă. Prin urmare, here we are.

Numai că, ce să vezi. Nu mă mai animă absolut deloc ideea. Dorința de-a le avea n-a dispărut, și totuși. Mă uit și-acum uneori pe la Chanel sau Dior, numai ca să plec scuturând din cap ”doar n-am înnebunit să dau minim 50-60 de Euro pe-o cremă”. Și de cele mai multe ori, tot la Nivea ajung.
Analog în ceea ce privește poșetele sau hainele. Cred că sunt măcar vreo 2 ani de când mă uit luuuuung la o anume poșetă Michael Kors. Costă 450 de Euro și o dată am fost cât-pe-ce. M-am consultat cu omul, ”ia-ți-o, dacă ți-o dorești de-atâta vreme clar o să te bucuri de ea”, a zis el. Are dreptate și uneori după câte o săptămână grea am sentimentul ăla de ”what the f*ck, la cât îmi fac creierii țăndări cu tot felul de nebuni la munci, atâta lucru merit și eu”.

Evident, nu mi-am cumpărat poșeta (și nici nu cred că se va întâmpla). Referitor la creme și maglavaisuri, cam la fel (supremul răsfăț e spuma de duș de la Rituals, care e vreo 8 euro, în rest - Nivea și Ordinary, ocazional alte mărci mai puțin cunoscute dar din aceeași paletă de prețuri). Haine, în principal de la C&A, H&M și Bonprix. Ok, am făcut anul trecut o extravaganță luându-mi o geacă de iarnă Uniqlo, dar tot cât una de la s.Oliver costa. Și predecesoarea ei fusese o geacă Esprit luată în 2017.

Nu știu să explic exact ce se petrece în mintea mea. Îmi plac toate chestiile astea exclusiviste, sunt convinsă că m-aș bucura de fiecare dintre ele, dar nu mă pot hotărî să le iau. Am sentimentul că-mi bat joc de bani, bani pe care acum zece ani nu-i aveam.

Ceea ce-am scris mai sus nu trebuie citit în cheia ”nu-mi permit niciun capriciu”. Un concert dirijat de Zubin este un capriciu (mă rog, unul pe care, cu mai multe eforturi, mi-l permiteam și-n urmă cu un deceniu, dar tot la categoria ”mofturi” se încadrează oricum aș da-o). Îmi fac unele plăceri, dar nu pe cele pe care le visam acum mulți ani.
Cred că e un blocaj pe undeva, dar nu-i dau de cap. Nici nu sunt convinsă că ar fi de dorit 😁.

Catalizatorul care-a dus la scrierea - pe nerăsuflate - a textului ăstuia a fost un filmuleț al unei bloggerițe pe care o urmăresc, de prezentare a produselor Chanel pe care le folosește cu regularitate. L-am urmărit și-mi plac toate, știu că m-aș bucura de fiecare în parte.
Mi le-aș putea cumpăra azi. Sau ok, mâine, că azi sunt închise toate magazinele.

Numai că.