Pe cărările Italiei (X): postare nerecomandată la dietă

Articolul de astăzi încheie serialul de vacanță italian - și-l încheie en fanfare, așa că vă avertizez prietenește: nu citiți și nu scroll-ați dacă vă e foame. Nici dacă vă e poftă de ceva dulce. Reveniți cu burta plină, eventual în timp ce vă savurați cafeaua - care vă doresc să fie mai mare decât aia pe care-am băut-o eu timp de aproape 3 săptămâni, pe meleaguri italiene. Că dacă e cât aia, o terminați cât citiți următoarele 2 paragrafe. Adică de fapt nu, cred c-ați și terminat-o deja. V-o arăt mai la vale, să nu ziceți că vă mint 😀.

Acestea fiind zise, poftă bună la ... citit 🙈.

Ajunseserăm de vreo 3 ore la Napoli, iar după ce ne-am cazat am ieșit în recunoaștere și să mâncăm de seară. Ce să fie, ce să fie? Oare-o fi departe Pizzeria Da Michele, considerată cea mai bună pizzerie din Napoli? Și ce să vezi, era la vreo 3 kilometri de cazare.

(L'Antica Pizzeria, de fapt. După cum aveam să ne dăm seama în zilele următoare, absolut toate pizzeriile și Trattoriile erau ”L'Antica”. Plin de antichități pe-acolo, dom'le, n-ai văzut așa ceva 🙄).

În general, foarte rar stăm la coadă să luăm ceva anume de-ale gurii. Eh, acum a fost una din ocaziile alea foarte rare. Cred că am stat vreo 40 de minute la rând, însă curiozitatea și pofta erau un factor motivațional semnificativ.

Despre această pizzerie știam că datează din anul 1870 și, după mai bine de 150 de ani, încă păstrează rețeta bucătarului Michele Condurro, care considera că adevarata pizza napolitană este de numai 2 feluri: Margherita (cu sos de roșii și fiori di latte - un fel de mozarella) și Marinara (cu sos de roșii, usturoi și oregano).

Mai erau încă două feluri de pizza disponibile, după cum se vede în meniul din imaginea de mai sus; dar noi ne-am hotărât pentru tradiționalele Margherita & Marinara. ”5 euro, la banii ăștia probabil ne dă o felie”, am reflectat noi, încă nefamiliarizați cu prețurile din Napoli, dar mulțumiți. Ce să vezi, ne-am pomenit cu 2 pizze cât roata carului, cum zice vorba. 

De bune, au fost foarte gustoase - aluatul fraged și exact cât trebuie de crocant, sosul de roșii cu totul aparte (îl fac ei, după o rețetă proprie) și brânza se topea în gură -  dar trebuie să știi ce așteptări ai. O pizza făcută din numai 2-3 ingrediente + aluat nu are cum fi ”curcubeu pe cerul gurii”. Mai citisem niște recenzii ale unora dezamăgiți că ”era aluat cu brânză și sos de roșii...”. Exact, asta era - dar fix asta ți se spusese că este. Nici mai mult, nici mai puțin. N-am priceput dezamăgirea și notele mici, oare la ce s-or fi așteptat oamenii ăștia? ”Vai, era coadă mare, sigur e tourist trap”. Noi nu considerăm că e și nu ne-am simțit deloc păcăliți. A fost o încântare din toate punctele de vedere să gustăm adevărata pizza napolitană, cu rețetă păstrată de un veac și jumătate.

Una dintre fostele mele obsesii în materie de ”chestii bune de mâncat în concediu” este dorada. Am mâncat cândva (acum 10 ani) la Nisa, mi-a plăcut la nebunie și de-atunci am căutat-o când am ajuns la mare: ba în Creta, ba în Mallorca. Am găsit-o și-n meniurile câtorva restaurante din Italia, dar nu m-a mai tentat. Faptul că-n general e mai scumpă decât media a contribuit de asemenea la lipsa mea de chef în ce-o privește.
Dar dacă nu e doradă, în schimb a fost somon și pește-spadă. Mai ales ăsta din urmă, era nelipsit.

De chestia asta (comandată de mine) ne-am amuzat copios. Era un orez nu-mai-știu-cum făcut, cu pește-cică-spadă. Adică așa scria în meniu, dar pe barba profetului, putea fi absolut orice pește for all I know 😂. Spadă sau nu, a fost bun.

În schimb de ăștia eram rezonabil de siguri că sunt somon și pește-spadă, la un restaurant din centrul orașului (nu mai știu cum se numea, îl alesesem pe criteriul punctajului de pe Tripadvisor - și-a fost ok. Nimic memorabil, dar a trecut clasa).

Și-acum cred că e momentul pentru desert. Am făcut cunoștință cu vreo câteva dintre celebrele produse de patiserie napolitane, la una dintre cele mai renumite patiserii din Napoli - Poppella - și maidepartevăuitațipeproprierăspundere 🙃.

Aceasta e Sfogliatella. După cum îi spune și numele este ca un fel de sfoară încolăcită, făcută din aluat fin și caramelizat. A mea era umplută cu o cremă de Ricotta și portocale, dar există multe alte feluri de Sfogliatelle, cum se vede în imagine.

Cât timp m-am ”luptat” eu cu dânsa, jupânul se îndeletnicea cu o gogoașă cu o foarte fină cremă de ciocolată.

Într-o zi am luat, tot de la Poppella, diverse pentru în cameră, fiind hotărâți să muncim cu râvnă 🤓. A fost muncă grea, așa să știți (aveam frigider și pe asta ne-am bazat - că dacă le-am fi mâncat pe toate într-o singură seară, dădeam amândoi în comă diabetică...).

Dintre toate dezmățurile altminteri delicioase de mai sus, ne-au rămas în amintire micile ”gogoși” cu zahăr pudră (cele două din mjloc). Înghițind în sec și cu toată seriozitatea, vă spun că-n viața mea n-am mâncat ceva mai bun. Nu știu dacă o să mai am ocazia să le gust vreodată, dar sunt sigură că n-am să le uit. Il Fiocco di Neve (Fulgul de Zăpadă), așa se numesc și sunt umplute cu o cremă extrem, dar extrem de fină și aromată de Ricotta. Patiseria Poppella este renumită pentru ele. Ceva de neînchipuit, dacă există Olimp, cu asta cred că se hrănesc zeii și-n culcare și-n sculare.

Așa, vă promisesem că vă zic de cafea. Vorba dragului de Jean Constantin, frații mei albi! Cât e Italia de mare, nu găsești o cafea respectabilă. Fie Espresso - două guri, da' stă lingurița-n picioare - fie Caffe Americano, care e un fel de pișvaițer scandalos de slab și de prost. Cale de mijloc nu există la oamenii ăștia (Cappuccino nu se pune, că din punctul meu de vedere ăsta e un fel de lapte cu cafea doar un pic mai răsărit decât Latte Macchiato. Dar nu prea-l consider cafea).

Iaca, ăsta e Espresso. Trebuie să-mi pun lupa de ceasornicar ca să-l văd 🧐.

Foarte puține localuri aveau opțiunea de Espresso Doppio, adică dublu. Am încercat să le explic să pună 2 Espresso-uri minuscule normale în ceașcă, urmând să le plătesc desigur pe ambele, dar la fel de bine puteam să discut cu pereții. Numai la cazarea din Palermo, și mai târziu la Milano, am găsit așa ceva.

Nu-mi amintesc unde am mâncat aceste două fripturi, dar judecând după cum arată farfuriile, trebuie să fi fost în Capri, Amalfi sau Positano. Deși cea din dreapta parcă tot la Napoli a fost, în fine.

Dar dacă de ele nu-mi aduc aminte, n-am uitat peștele (da, spadă, cum altfel) cu piure de la un restaurant din Positano, unde - dacă ar fi fost să crezi fotografiile de pe pereți - luaseră masa multe celebrități de-a lungul timpului, inclusiv Sophia Loren.

N-a fost rău, dar banal și zgomotos de scump - deh, plătești dacă vrei să mănânci unde a fost Sophia Loren, ce să povestim - iar chelnerii, foarte gomoși. Văzând noi așa, n-am mai comandat desert. Tot banal ar fi fost, iar nota de plată ar fi zornăit și mai tare.

Apropo de asta, în Capri am fost nițel trași pe sfoară de un chelner care ne-a recomandat diverse limonade și tarte cu lămâie, specific local, chestii-socoteli - și ne-a adus un fel de fonfleuri bune, dar nejustificat de scumpe.

Ne-am străduit să uităm suma totală, ca să nu ne mai enervăm, dar tot n-am izbutit să uităm că limonada aia din dreapta - apă cu gheață zdrobită și o felie de lămâie - costa 8 euro. Grrr, că simt iar pandaliile cum m-apucă.

Eh, măcar nerușinatul de chelner tot s-a făcut util recomandându-ne la plecare să ne ducem în Giardini di Augusto, care ne-au plăcut mult. Am conchis cu năduf că am plătit consistent pentru această recomandare.

În Anacapri am luat o cină excelentă, la recomandarea gazdei noastre; aici nu am fotografiat însă decât desertul. Uitându-mă la poză, bag seama că de data asta am băut Cappuccino, neașteptat de bun. Dar a fost o excepție.

Dacă ați ajuns până aici, poate vă-ntrebați: dar bere nu s-a băut în concediul ăsta? Ba de câteva ori, s-a - și a fost bună de fiecare dată.

Prima dintre ele a fost la piața Ballarò din Palermo, a doua la localul simandicos din Positano, iar de cea de-a treia nu-mi mai amintesc.

În ceea ce mă privește și cu excepția lui Fiocco di Neve, cele mai deosebite experiențe gastronomice rămân cele din Palermo. Aici mi-am dat în petic cu fistic, peste tot pe unde-am avut ocazia. Pizza cu fistic. Paste cu fistic (Fettuccine al Pistacchio). Înghețată cu fistic (la Frisku, cea mai cunoscută gelaterie din Palermo - numai de fistic aveau 4 soiuri de înghețată, asta ca să vă faceți idee cam ce era acolo).

Cât au putut să-mi placă, n-am cuvinte să descriu. M-am fisticuit ori de câte ori am avut ocazia, cred c-aș fost în stare să mănânc și ciorbă de fistic. De-li-cios.

La Palermo, până și o simplă Pizza Salami era excelentă.

Dar s-a întâmplat de-am mâncat ceva extraordinar și fără fistic. În urma unei recomandări citite pe blogul lui Mihai Vasilescu, în ultima seară la Palermo ne-am dus țintit la restaurantul Cacio e Pepe și am comandat Tagliata al rosmarino. Cred că zeii din Olimp mănâncă tot de-asta ca fel principal. Când vor să facă o pauză de la chestiile cu fistic 😀.

Neam de neamul meu n-a mâncat carne de vită făcută atât de bine.

V-am amețit cu atâtea bunătăți și nu știu dacă v-ați dat seama că lipsește desertul-vedetă al Siciliei... dar de fapt nu lipsește, e aici. Cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare: doamnelor și domnilor, Cannoli Siciliani.

De la stânga la dreapta: Ricotta. Fistic. Ciocolată. Cremă de migdale. Vai de capu' și de papilele noastre, că de-așa regal n-ar fi crezut ele c-o să aibă parte. I-am împărțit pe fiecare în jumătate și i-am mâncat pe îndelete, savurând și uitându-ne unul la altul, mirați de ce bunătăți aveam parte.
N-am ce să mai spun despre ei. Sunt absolut senzaționali, de neuitat.

Un Cannolo delicios, dar într-o prezentare diferită, am mâncat la un restaurant din Monreale:

(Tot) cu cremă de Ricotta, dar fărâmițat, deci cumva altfel. Înmuiat în cremă, a mers la fix cu minusculul Espresso.

Apropiindu-ne de finalul acestui lung și revoltător de ... caloric articol, vă voi spune că la Milano am fost dezamăgiți. Mâncarea este în cel mai bun caz banală - inclusiv în locațiile situate departe de centru și cu note glorioase pe Tripadvisor - și scumpă.

Am testat ”specialitățile” locale (vorbă să fie, specialități): cotoletta alla milanese (a se citi șnițel de vițel, cam uscățiv, așa...), precum și risotto alla milanese (orez cu șofran).

Atât de dezamăgiți am fost, că următoarele mese de prânz cât am mai stat în Milano le-am luat la Five Guys. Aha, exact așa: la fast food. Măcar era bun la gust și mai ieftin decât farafastâcurile milaneze 😒.

Am ajuns la finalul nu doar al acestui articol (pentru care nădăjduiesc să nu mă urâți prea tare), ci și al serialului despre concediul nostru din această vară. Sper că v-a plăcut. A fost foarte frumos și cu siguranță ne vom întoarce cândva în Sicilia - dar pe partea cealaltă a insulei, despre care de asemenea am auzit numai lucruri frumoase.

Până atunci însă, arrivederci, Sicilia 🙂.