"Opusul vieții nu este moartea, ci indiferența”

”Nu vă întrebați unde a fost Dumnezeu la Auschwitz, întrebați-vă unde a fost omul! Să uiți, să taci, să fii indiferent la cele din jurul tău, sunt unele din cele mai mari păcate."

Sunt cuvintele lui Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului și laureat al Premiului Nobel pentru Pace.

Și tot el spunea, de asemenea:  ”Opusul iubirii nu este ura, este indiferența. Opusul artei nu este urâtul, ci indiferența. Opusul credinței nu este erezia, este indiferența. Iar opusul vieții nu este moartea, ci indiferența”. 

Cuvintele acestea cristalizează cel mai bine subiectul despre care vreau să scriu astăzi, de Ziua Memorială a Holocaustului. 

Aceasta este o placă comemorativă, aflată în curtea lagărului de la Dachau. Holocaustul a fost una dintre cele mai mari orori ale umanității, iar așa ceva nu trebuie să se mai întâmple niciodată.

”Never again”.  

Nu putem șterge imensa nenorocire care s-a întâmplat.

Nu mai putem aduce înapoi milioanele de oameni căsăpiți, gazați, împușcați, folosiți ca detectoare vii de mine antipersonal, morți de epuizare și înnebuniți de foame până la punctul în care smulgeau muribundului coaja de cartof din mână, pentru a o roade în gingiile însângerate de scorbut.

Nu mai putem face nimic pentru milioanele de oameni bătuți cu ciomege, bice și bastoane de cauciuc, distruși fizic și, de cele mai multe ori, schilodiți din punct de vedere emoțional după ce-și văzuseră partenerii de viață, părinții, frații și copiii ”selectați”, adică încolonați spre camera de gazare.

Dar putem să nu uităm. De fapt, mai mult decât atât: avem datoria să nu uităm. Fiindcă din nefericire pentru omenire, istoria tinde să-și repete greșelile.

Și pentru a nu uita, părerea mea este că e de datoria noastră nu doar să ne informăm cât mai cuprinzător pe subiect. Ci, dacă avem ocazia, să vizităm un lagăr de concentrare în această viață.

Da, cred cu tărie că asta este datoria noastră. A tuturor celor care suntem suficient de norocoși să nu ne fi fost dat să trăim așa ceva. Că va fi o experiență cumplită și greu de suportat? Foarte probabil (eu n-am mai fost bună de nimic în ziua când am vizitat lagărul de la Dachau și ulterior am reflectat foarte mult la ceea ce văzusem; am povestit aici). Dar așa cum am spus, consider că suntem datori cu asta. Nu numai celor care au pierit acolo; dar și amintirii lor, istoriei și, deloc în ultimul rând, nouă înșine. 

Așa cum spunea Elie Wiesel în pasajul de mai sus, indiferența este cel mai mare păcat. S-a tot spus că poporul nu a știut adevărul despre ceea ce se petrecea în lagăre. Însă realitatea este că foarte mulți au preferat să-și închidă urechile și să pretindă că nu au habar de ceea ce, de fapt, știau că este adevărat - respectiv faptul că nu erau lagăre de muncă, așa cum pretindeau naziștii, ci de exterminare. 

Mi-am adus aminte de asta într-o discuție pe subiect, cu vreo 2 săptămâni în urmă (pe Facebook). Am spus atunci exact ceea ce am scris mai sus: consider de datoria noastră să vizităm un lagăr. Nu atât pentru a vedea și afla (căci surse de informare există din belșug, din toate categoriile), cât mai ales pentru a simți. Căci nimeni nu va fi înțeles pe deplin adevărata dimensiune a ororii care a fost acolo, până nu va vizita o astfel de locație.

”Eu aș fi avut ocazia să vizitez un lagăr, dar n-am avut chef să-mi stric vacanța”, mi-a scris o doamnă și personal am resimțit fraza asta ca și cum mi-aș fi luat o palmă peste ochi. Am încercat să-i explic (la fel de bine puteam să-i explic și cănii mele de cafea, că tot la fel ar fi înțeles), dar doamna o ținea pe-a ei că ”nu vede de ce trebuie să se indispună” și ea nu are nevoie să vadă ca să știe ce s-a întâmplat și cum pot eu să-i impun ei?
Nu-i impuneam oricum nimic și am abandonat discuția. Era cât se poate de clar că n-are niciun rost. Doamna nu a avut ”chef să-și strice vacanța”. Și-ar fi șifonat feng shui-ul, am zice azi. Sunt încredințată că unul dintre motivele pentru care tragedia a cunoscut o asemenea amploare a fost că lumea n-a avut ”chef” să vadă, să afle, să știe.

Este exact una dintre pietrele de temelie pe care s-a construit ceea ce avea să devină tragedia Holocaustului: faptul că mulți au preferat să pretindă (poate inclusiv față de sine) că nu știu, ca să nu se indispună.

Tocmai din acest motiv, cred că nu numai adulții trebuie să vadă; ci și copiii, începând, să spunem, din adolescență. Mi se pare un mod foarte indicat de-a li se explica despre discriminare și consecințele acesteia. Da, îi va șoca; dar vor înțelege și, astfel, cresc șansele de-a nu se mai întâmpla niciodată așa ceva.

”Never again”.